Ce ne place / ce nu ne place
Magdalena Boiangiu Îmi place pentru că aici sînt cei mai mulţi oameni pe care îi cunosc, nu-mi place pentru că pe mulţi dintre ei aş fi preferat să nu-i fi cunoscut. Radu COSAŞU Totul. Cristian Ghinea Îmi place de viaţa mea. Muncesc pînă nu mai pot, mă uit la filme seara cu soţia mea superbă, apoi citesc, mă culc şi mă trezesc dimineaţa ca să muncesc din nou. Stăm într-un apartament micuţ din centrul Bucureştiului, la care vom mai plăti rate încă 18 ani şi jumătate. Avem consum cultural substanţial, cum ar spune sociologii. Eu primesc cărţi gratis la redacţie. Comandăm des de la restaurantul chinezesc Hualong sau mîncăm la restaurantele tot mai multe, mai bune şi mai ieftine din centru. Apoi ne simţim vinovaţi şi facem sport ca să slăbim. Eu alerg în foarte bine întreţinutul parc Kiseleff, ascultînd BBC World la căşti. Nu, nu sînt cîini. Ne certăm pentru că nici unul nu are timp să cumpere cele necesare şi apoi ne împăcăm. Joc tenis şi bat tot mai des. Umblu mult cu taxiul într-o zonă de aprox. 4 km în cerc în jurul kilometrului 0, din care ies tot mai rar. Nu am maşină pentru că nu îmi place să conduc şi nu am făcut eforturi serioase să îmi cumpăr. V-am spus că muncesc mult? Din cauza asta mă apucă foarte des îngrozitoare depresii şi crize de lene, dar îmi trec. Îmi place cînd călătoresc în interes de serviciu, anul ăsta am fost de două ori la Bruxelles, cîte o dată în Argentina, SUA şi Bulgaria. Îmi place întotdeauna să mă întorc şi numai la Aeroportul Otopeni, la aterizare, mi-e frică de avion, pentru că sînt nedrept de aproape de CASĂ ca să păţesc ceva. Îmi place să mă duc din cînd în cînd în satul în care am copilărit, să-mi întreţin iluzia că mai aparţin de el. Ies frecvent cu amicii la bere, unde aranjăm politica naţională şi mondială. Trăiesc într-o bulă în care fac ce îmi place. Şi muncesc mult mai mult de 8 ore pe zi pentru că nu am stare şi pentru că nu mă văd făcînd altceva, cu excepţia deselor crize de lene cînd mă văd făcînd orice altceva. Muncesc cu oameni aproximativ la fel de deştepţi ca mine (+/-) şi din cauza asta ne certăm des (nici nu vă închipuiţi!). Îmi place pentru că România devine genul acela de ţară plicticoasă în care, dacă tragi din greu, ajungi să îţi placă să trăieşti. Am strîns trei ani bani pentru avans la apartamentul nostru şi a fost îngrozitor, dar am reuşit, fără ajutor de la stat şi fără să ne bazăm pe alţii. Da, sînt mîndru de mine şi asta îmi place. Îmi place că trăiesc în cea mai bună epocă din istoria României. Nu mă credeţi? Încercaţi altă epocă, să vă văd. Cînd ar putea un tînăr deştept, modest, frumos, muncitor, cu origini umile şi arivist, ca mine să facă cele de mai sus? La paşopt? În interbelic? Pe vremea dacilor? Fiţi serioşi! Dar, mai ales, îmi place pentru că dacă aş trăi la Paris, la New York, la Sofia sau la Buenos Aires aş face exact aceleaşi chestii. Gata, am terminat, mă duc să îmi fac bagajul. Vineri plecăm la Paris să ne simţim bine la un an de la căsătorie. Da, e un clişeu, dar am vrut să văd Parisul. Dumneavoastră nu aţi da pe afară de mulţumire de sine dacă aţi fi în locul meu? Gata, pa! Dacă vă ofticaţi de binele meu, să ştiţi că nu îmi mai place de dumneavoastră. Apropo, la România nu îmi place restul. Stela GIURGEANU Brînza telemea de Sibiu. Şi roşiile pline de toată vara. Îmi mai plac şi Cheile Bicazului şi Lacul Roşu şi munţii şi marea în orele dimineţii şi spectaculoasele stînci de la Herculane. Şi multele legende ce se învîrteau odinioară în jurul acestor locuri ca firul în suveică. Şi cuvintele româneşti care o fac aşijderea. Prin care îţi poţi explica cele mai de neexplicat cotloane ale fiinţei, fără teama de a nu fi înţeles. Şi de-asta îmi place Caragiale şi umorul pur românesc. Acea băşcălie sănătoasă şi acele priviri hître ale românilor care "te pot face din cuvinte". Nu îmi place neşansa pe care comunismul a dat-o românilor, nu îmi place că de neşansa asta ne ţinem încă legaţi ca de un colac pe care îl credem salvator, fiindu-ne frică să învăţăm să înotăm şi fără el. Nu îmi mai place că preferăm să adoptăm subculturi exterioare, denigrînd orice sentiment românesc de valoare şi mă întristează de-a dreptul că mulţi (prea mulţi) nu mai vor să fie români. Cezar PAUL-BĂDESCU Îmi place că aici găsesc oameni cu care pot comunica fără rest (puţini, e-adevărat, dar găsesc). Oameni cu care am un trecut comun, un background cultural comun, valori comune. O limbă comună, pînă la urmă. Oameni faţă de care nu trebuie să mă explic suplimentar, care îmi înţeleg pînă şi aluziile. Lucrul acesta îmi dă un sentiment de siguranţă şi îmi economiseşte energia. Ce nu-mi place în România e că sînt multe alte lucruri care mă fac să-mi cheltuiesc energia în mod inutil. Lucruri care în ţările civilizate funcţionează de la sine, care fac parte din mecanismul social firesc şi care merg matematic - aici trebuie împinse de fiecare dintre noi, aşa cum împingi o maşină veche, cu bateria moartă şi rămasă şi fără benzină. Cele mai banale interacţiuni pe care le ai cu viaţa cotidiană sînt făcute să-ţi ceară mult mai mult efort decît ar fi normal şi să-ţi toace nervii. Nervi care oricum îţi sînt întinşi la maximum pentru că România este o ţară de-a dreptul isterică - de la nivelul cel mai de jos, al străzii, şi pînă la cele mai înalte medii. Şi, nu în ultimul rînd, dacă aici sînt cîţiva oameni cu care pot comunica în mod esenţial, cei mai mulţi concetăţeni ai mei au un mod de a gîndi şi de a se manifesta care îmi este cu mult mai străin decît al multor străini pe care i-am cunoscut. Dan STANCIU Nu-mi plac, la Rom
