Ce ne enervează la miniştri
* În doze mici, aroganţa poate fi chiar elegantă. Cînd însă se buluceşte în cantităţi industriale şi se combină, eventual, cu un sacou care plesneşte peste burtă (pentru că mulţi domni politicieni nu înţeleg de ce este necesar să-şi deschidă haina cînd stau jos), sau cu un permanent roşu sau/şi machiaj puternic (pentru că multe doamne politiciene nu înţeleg de ce un machiaj de 20 nu se mai potriveşte unei feţe de 50), aroganţa devine apanajul mitocăniei. Caracterul ar fi singurul care ar putea eclipsa neajunsurile codului vestimentar. (S. G.) * De îndată ce sînt numiţi - şi niciodată nu e clar de ce ei şi nu alţii - se cred născuţi pentru acest post, ceea ce le conferă un plus de guşă şi de mister. Cînd nu mai sînt miniştri au aerul unor copii nevolnici cărora li s-a luat jucăria preferată şi nu sînt capabili să-şi găsească alt obiect care să-i facă invidiaţi de alţi copii. Misterul dispare, rămîne guşa. (M. B.) * Politicienii noştri vorbesc prost: au un lexic sumar, fac dezacorduri, se exprimă lemnos, introduc termeni familiari sau populari într-o conversaţie care se vrea "cultă", nu sînt mai niciodată adecvaţi interlocutorului şi auditoriului. Şi fac toate astea cu nepăsare şi cu aerul că au "alte priorităţi". Naţionale, desigur. Poate că sînt subiectiv, dar cred că atunci cînd le va păsa mai mult de felul cum comunică şi cum se exprimă în limba română, vor dovedi că se respectă şi, astfel, vor căpăta mai mult respect şi din partea noastră. Iar priorităţile naţionale vor fi pe mîini mai bune. (M. V.) * Tragerea de şireturi cu presa. Chiar dacă şireturile sînt întinse de o parte a presei (uneori) neprofesionistă, infantilă, în criză de subiect, politicianul care se respectă trebuie să ştie că presa e doar (sau chiar) intermediarul între el şi alegători. Iar tragerea de şireturi (fie şi elastice) cu alegătorii se termină clasic, cu fractură sau praştie. (S. S.) Aduse cu poşta Politicienii nu au voie să deschidă singuri uşa de la maşina cu care călătoresc, să îşi ţină singuri umbrela, să se şteargă pe tălpi cînd intră într-o încăpere, să mestece gumă (să facă balonaşe), să se scobească în nas, să stea pe malul mării ca vamaiotul, să îşi sărute cu foc iubita/ iubitul. Habar nu am dacă politicienii merg la toaletă sau dacă mănîncă vreodată E-uri, nu ştiu nici ce discută doi şefi de stat cînd stau zîmbitori pe scaune alăturate, dar mereu cred că vorbesc despre vreme. Politicienii ăştia care nu miros a transpiraţie parcă sînt nişte super-eroi ce nu suferă de prostată şi nu se joacă pe calculator, care nu se uită la TV pentru că ei sînt mereu la TV. Oamenii care fac politica ţării nu au voie să fie ca cei mulţi. Punct. (...) (Cătălin Bălan)
