Ce m-a împins să-i ajut pe refugiații ucraineni? – cîteva gînduri
Cînd am primit mesajul că la autogara Filaret e nevoie de traducători de rusă pentru primirea refugiaților, m-am îmbrăcat și m-am dus fără să mă întreb de ce o fac. Presupun că cineva care se aruncă în apă cînd vede un om scufundîndu-se nu se întreabă de ce o face. Presupun că nici după aceea nu se apucă să teoretizeze ce anume l-a îndemnat să sară în apă. Probabil că e ceva în om care se activează cînd pierderea vieții e iminentă, habar n-am… Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu știam rusă. În alte situații, mi-am protejat resursele, timpul și energia: nu sînt un revoluționar, nu vreau să schimb lumea. Cred că lumea e bună așa cum e, iar schimbările trebuie să fie naturale, organice. N-am mai participat la acțiuni de voluntariat pînă acum. Poate că e felul meu de a participa la războiul drept al ucrainenilor împotriva satrapului criminal și invadator de la Kremlin. Poate că a contat și stratul de aversiune față de ruși, față de nenorocirile cu care ne-am ales ca țară de pe urma prezenței lor aici. (Clasicii ruși, fie ei din literatură sau din muzică, n-au nici un amestec. Trebuie să fii idiot să încurci borcanele. Plus că mulți refugiați ucraineni sînt etnici ruși.) Nu am reacționat după un sistem de valori conștient, după regulile unui „crez” bine stabilit al solidarității, compasiunii și tot așa. Pur și simplu, ceva irațional s-a activat în mine și m-am pus în mișcare. Eu nici măcar nu mi-am afișat steagul Ucrainei la profilul de Facebook…
E foarte posibil ca unele persoane, multe notorii, care au exprimat de-a lungul timpului puncte de vedere conservatoare să fi adoptat o poziție „nuanțată” sau „prudentă” față de implicarea în ajutorul dat refugiaților ucraineni tocmai pentru că au observat cum în activitatea asta s-au remarcat ONG-urile și voluntarii lor. Iar ONG-urile, e un lucru deja stabilit printre conservatorii hardcore, sînt văzute ca „agenți ai progresismului”. Logica lor, a acestor conservatori vigilenți – greu de dus de nas, nu-i așa? –, a fost simplă: ăștia și-au găsit încă o „cauză” după ce „plandemia” a slăbit și nu mai pot „salva vieți” cu vaccinarea. O spun cu toată responsabilitatea: să identifici în gesturile banale de ajutor față de femei care fug de război cu cîte doi sau trei copii mici de mînă, față de bătrîni invalizi sau nu, față de o populație civilă vulnerabilă în cel mai înalt grad o formă de „salvaționism” vinovat ideologic e o dovadă de subumanitate. Sau de orbire ideologică, dar de semn contrar. Oamenii ăștia s-au descalificat moral, pentru mine, definitiv.
Poate că unii au nevoie de o „cauză” în viață, de o direcție care să le dea un scop. Lipsa unui scop în viață e una dintre problemele omului postmodern. Și, nu de puține ori, își aleg cauze ridicole – salvarea planetei, de pildă. Dar în cazul de față nu vorbim de fantasme și gogorițe motivate ideologic. Vorbim de oameni care stau cîte șapte ore pe noapte într-o autogară mizeră ca să dea ceva de mîncare unor femei speriate care și-au părăsit, împreună cu copiii și cu o pisică vîrîtă într-o pungă de supermarket, casele bombardate cu două zile în urmă. E asta o „cauză” sau e ceva ce face diferența între om și hienă?
De cînd a început războiul, de cînd Rusia și-a dezvăluit natura barbară prin invadarea Ucrainei, am văzut cu ochii mei mii de refugiați ucraineni. Nu e vorba de bărbați în floarea vîrstei care devastează orașele Europei, așa cum am mai văzut în trecut, cînd alte valuri de refugiați s-au revărsat asupra Europei, ci de acele categorii la care ne gîndim în primul rînd cînd se scufundă un vapor: femeile și copiii. Comparațiile pe care le-am văzut între refugiații de atunci (războiul din Siria) și cei de acum sînt dezonorante sau interesate: ele sînt fie produsul unor troli activi ai Kremlinului – de care România e plină! – sau al unor idioți utili (știu, e deja un loc comun să afirmi asta, dar e o constatare la îndemînă). E aici, cred eu, aruncat în față un sofism al solidarității. Cu cine să fiu solidar? Cu bărbați tineri care vin și devastează magazine, violează și agresează femei pe stradă în noaptea de Anul Nou (vezi Köln), care, prin prezența lor, vor să schimbe obiceiurile locului (vezi Germania, unde elevelor li s-a cerut să poarte pantaloni pentru că în sălile de sport erau cazați musulmani)?
Am în Rusia prieteni și cunoștințe care au plătit amenzi sau care au făcut zile de arest pentru că au protestat împotriva războiului. Dar balanța nu este echilibrată. Una e să plătești amendă sau să stai închis zece zile, alta e să-ți cadă o bombă peste blocul în care locuiești și să mori ars de viu, în țara ta, atacată pentru împlinirea viselor imperiale ale unui dement, Putin Vladimir Vladimirovici. Probabil că resursele mele sînt limitate: simt să fac gesturi, să mă pun în mișcare, să-mi sacrific timp și energie pentru cineva care riscă să-și piardă viața. Și nu doar riscă, ba chiar și-o va pierde dacă nu pleacă așa cum au plecat oamenii ăștia, mulți dintre ei cu cîteva pungi de plastic în care erau îndesate cîteva haine. Cînd or să vină în România ruși care pleacă din Rusia cu strictul necesar, pleacă pentru că le e rușine sau groază, cînd vor denunța regimul lui Putin într-o manieră care le pune viața în pericol, eu, unul, voi reacționa la fel. Și nu mă interesează dacă la punctul de primire stau alături de conservatori, progresiști sau liber-schimbiști. Ce avem de împărțit la nivel de viziune despre lume o putem face după ce se termină războiul, dar ca să putem face asta trebuie să mai avem o lume în care să ne putem înfrunta.
Ce a făcut Rusia lui Putin începînd cu 24 februarie 2022 nu s-a mai întîmplat în Europa de 70 de ani. După 70 de ani de pace, buboiul militarist care este Rusia, urmașa URSS – bastionul ipocrit al păcii –, s-a spart. 75% din ruși, arată un sondaj recent, ar fi de acord cu invadarea Poloniei. Ăștia sînt „oamenii simpli” atît de invocați de cei care deplîng soarta „ingrată” a poporului rus. Ce punte de solidaritate aruncă oamenii ăștia între Rusia lui Putin și restul lumii civilizate?
Bogdan Budeș este regizor de teatru și traducător.
Foto: adevarul.ro
