Ce faci atît de des în piață?
Piața din Nikiti, Grecia, început de septembrie. O doamnă viguroasă, cu tenul ars și o pălărie ce mi s-a părut că-i dă un aer australian, își expune cu mîndrie măslinele și uleiul obținut din acestea. Lucrurile nu merg bine anul ăsta, știam încă dinainte să legăm o scurtă discuție, dar doamna degajă un optimism călit: o să fac ulei puțin, dar va fi bun ca acesta, gustă. Degetele groase, muncite, deschid o sticlă; îmi întinde un păhărel umplut pe jumătate. E cel mai prost an din ultimii zece sau mai mult: de la 800 de litri am ajuns la sub 200 de litri producție, spune, amestecînd un oftat în acel optimism.
Cînd m-am angajat la librăria Dalles, în ’97, managerul de atunci m-a întrebat dacă știu cît costă un kilogram de roșii la piață. M-a derutat, evident, mai ales că nu mă întrebase și care-i ultima carte citită. Țin minte întrebarea, dar nu țin minte răspunsul. Aveam 19 ani și abia terminasem liceul. R., managerul, mi-a explicat atunci că nu poți spera să vinzi cărți fără să cunoști realitățile vieții de zi cu zi.
„Dar ce faci atît de des în piață?” De obicei, încerc să răspund la întrebarea asta cu ceva ce oamenii pot înțelege: „Nu mai am verdeață”. Sau că vinerea e ziua bună pentru pește la Mioara. Sau că Nea Ion mi-a promis o pastramă de berbecuț. Dar adevărul e că merg la piață ca să observ oameni.
Prima piață nu se uită niciodată. Am copilărit în Militari, pe Veteranilor, cu dărîmături și șantiere ca locuri de joacă. Și Piața Veteranilor era un loc de joacă. Organizați în bande, organizam raiduri nocturne pentru a fura pepeni și castraveți murați. Nu știu dacă butoaiele alea cu murături erau într-adevăr atît de mari, dar memoria mea le înregistrează ca fiind niște coloși de lemn mirosind a acreală și mărar. Încă o lecție: primul (și singurul) vînzător care m-a prins m-a tras violent de urechi și, înainte să-mi direcționeze un șut în fund, a ținut să strige că aia din care furam e munca lui. Am aflat brusc și dur că nu tot ce vedeam pe stradă aparținea poporului, la grămadă.
Încerc să nu vorbesc prea mult despre Obor. Traversez un moment de pace în relația asta, odată ce am realizat că ceea ce mi se părea mai ieri o deteriorare rapidă este, de fapt, o mutație mult mai lentă și că, dincolo de frustrări, nostalgii, perspective edulcorate, ideologizări (căci Oborul a devenit și un teatru pentru dezbateri antropologice și revendicări), rămîne mai multă „piață” decît ce am văzut în călătoriile prin Europa. Așa că nu mă mir cînd văd turiștii rătăcind uimiți printre tarabe, mai ales că sînt rareori turiști balcanici.
Mă gîndesc și la dimensiunea politică a pieței. Cealaltă piață. La orele petrecute scandînd și la frigul îndurat la Universitate sau în Piața Victoriei. Marșul pe străzi, emoția colectivă, haosul, adrenalina, furia, solidaritatea, dezamăgirea. Săltarea prietenului Mugur Grosu în duba Jandarmeriei, la protestul pentru Hala Matache, pe vremea doctorului Oprescu. Să nu uit: pe vremea în care eram microbist, altă naivitate, piața era locul comun pentru exaltare. Extremism. Violență. Ură. În loc de bucurie. Profit aici de suprapunerea termenilor, piața ca ansamblu arhitectonic și piața ca edificiu comercial. Am văzut ură și extremism și-n Obor, după cum am văzut și nepăsare. În pandemie au fost aduși în piață lucrători nepalezi. Erau prezenți pe la tarabele de pește și la muncile „de jos”, măturat etc. Cred că a durat mai puțin de o lună, pentru că nimeni nu ar fi suportat ostilitatea și invectivele tarabagiilor (nu toți, ci o anumită categorie). Au fost ridiculizați de față cu clienții și nimeni nu a mișcat un deget. Am văzut cam aceeași atitudine și față de chinezi, care, culmea, sînt clienți fideli. Nu cred că s-a vorbit vreodată despre asta. Îmi dau seama că nu „cadrează” cu imaginea idilică a instagramer-ilor, în care piața înseamnă băbuțe, roșii ca odinioară, ouă de țară și buchețele de coada-șoricelului. Poate sîntem prea obișnuiți cu abuzul și nu-l vedem nici cînd e sub nasul nostru. Dar acest strat al pieței este, de fapt, foarte gros. Din acest strat va fi recoltat, în curînd, un electorat ale cărui opțiuni politice ne vor înfiora.
Piața ca muzeu. Nu peste tot am avut posibilitatea să stau suficient încît să pot vizita și muzee, și piețe. Cînd timpul a fost prea scurt, am preferat piața. Piața e un organism viu care se transformă sub privirile noastre. O vitrină socială contemporană cu straturile mișcătoare la vedere. În Madrid am putut observa modificări clare la intervale de trei-patru ani. În Mercado de Maravillas, mai mult de jumătate dintre tarabele cu pește și măcelării s-au închis, pierzînd, pe rînd, lupta cu supermarket-urile, cu pandemia și cu modificarea obiceiurilor de consum. În locul lor sînt acum diverse standuri care servesc mîncare gătită, inclusiv bucătării ale diverselor minorități, semn că acestea își vor permanentiza prezența. Așadar, mai puține ingrediente cu care să gătești acasă și mai multă mîncare gata preparată. Această hibidrizare lentă va duce, probabil, la un model deja consacrat și mult mai eficient din punct de vedere economic, acelefood-court-uri celebre, ca Mercado de San Miguel sau La Boqueria, în Barcelona. Odată redusă tensiunea economică dintre client și vînzător, cei doi participanți în relație vor fi înlocuiți cu modele mai performante de producător (de experiență), respectiv consumator (de experiență). Desigur, o funcție importantă a pieței rămîne: aici se socializează. Aspectul de convivialitate există, fie că se leagă între turiști care se cunosc pe loc, fie că sînt grupuri de localnici care-și permit luxul de a ieși la prînz în astfel de locuri, care sînt mai scumpe decît multe restaurante bune, cu chelneri volubili și mese confortabile.
Am salvat pe Google Maps amplasarea și orarul piețelor volante din Frankfurt. Pentru că prezența permanentă ar genera o rutină discutabilă, fiecare piață are la dispoziție doar două-trei zile pe săptămînă. În felul ăsta, piețele funcționează ca supape sociale pentru respectivele comunități. Există și o piață adevărată, Kleinmarkthalle, într-un imobil rigid, care cu greu comunică la exterior ideea de piață, unde există atît un stand cu plante și semințe datînd din anii ’50, cît și o minusculă bucătărie cu aceeași vechime, oferind doar două tipuri de wurst. Locul e o legendă. Coada este de zeci de persoane și colorată, de la muncitori în salopete la indivizi îmbrăcați în costume perfecte. Pe terasa pieței sînt în general pensionari care beau, cu eleganță, pahare de Riesling și Grüner Veltliner. Bătrînețea nu arată atît de înspăimîntător în astfel de locuri.
Doamna Ica și piața volantă de la Universitate. Sînt doar trei tarabe, dar marfa e de soi. Se află la doi pași de Cărturești & friends, unde, printre cărți, se organizează degustări informale de produse locale sau aduse de prietenii librăriei din diverse colțuri ale lumii. Vlad și Paul, cei doi librari, sînt gazdele experimentului, în timp ce doamna Ica, o sceptică convinsă, este furnizorul principal de zacuscă. Și are multe feluri, cu hribi, cu gălbiori, cu ghebe. Cînd te uiți la asfaltul din jur, toate legumele și borcanele ei colorate par a fi colate pe mucava. Ne adunăm la o măsuță pe care se înghesuie toate cele. Vlad reușește, cumva, să pună la vedere și o vază ardelenească cu flori din grădină, tot de la doamna Ica. Contribui și eu cu ce știu să fac, o iahnie, o plăcintă cu pește, lucruri simple. Se vorbește, se invită prieteni, vecini și trecători. E și asta o piață.
Daniel Voinea este pasionat de pești și de piețe.
