Ce există şi la ce s-ar putea ajunge

Cînd sîntem între prieteni şi contextul e potrivit, spunem cîteodată o frază care stîrneşte zîmbete, de cele mai multe ori, deşi nu mai e de mult nouă: decît sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos. Cu alte cuvinte, un haz de necaz care se leagă, în mentalul nostru colectiv, de altul: ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Dacă în privinţa sărăciei fiecare se descurcă cum poate şi îşi stabileşte de bună voie priorităţile, în privinţa bolii lucrurile devin serioase. De multe ori, ajungi pe un pat de spital din motive "rezolvabile". Cînd eşti într-o asemenea situaţie, spui, poate, rugăciunile învăţate în copilărie şi începi să socoteşti, cu răbdare, zilele rămase pînă la externare. Apoi, gata! Mergi acasă pentru a uita cît mai repede experienţa neplăcută şi speri la ce e mai bun. Ce se întîmplă însă cu cei pentru care plecarea acasă nu este o opţiune valabilă? Cu cei care devin dependenţi de aparatura "miraculoasă", de care beneficiază astăzi medicina modernă? S-au dezvoltat tehnologii tot mai performante, ce permit menţinerea în viaţă a unor persoane care, în urmă cu numai cîţiva ani, nu ar mai fi avut altminteri nici o şansă. La prima vedere, un mare succes. La o analiză mai atentă, apar întrebări noi, la care nu avem încă răspunsuri mulţumitoare. Pînă unde poate merge tehnica medicală? Este oare moral ca viaţa unui om să fie prelungită în ciuda faptului că nu mai înseamnă decît o simplă stare vegetativă, fără nici un fel de perspectivă sigură de îmbunătăţire? Este corect să dăm speranţe unei familii sau unor prieteni care vor sta, ani la rînd, aşteptînd un miracol? Ce ar trebui să facă medicii puşi în situaţia de a decide viaţa sau moartea unui pacient, mai ales atunci cînd sînt supuşi presiunii " de orice fel " din partea familiei? Sînt voci care spun că jurămîntul lui Hipocrate ar trebui măcar amendat, dacă nu chiar modificat. Acolo se spune că medicul are obligaţia să salveze vieţi, dar nu să le suprime. Cu toate acestea, cazurile de eutanasie au devenit foarte cunoscute, printr-o mediatizare susţinută, în întreaga lume. Cinematografia, de exemplu, mai ales cea americană, a preluat tema şi a transpus-o în filme care au umplut săli şi au adus problema în atenţia societăţii. Mai departe " dezbateri, argumente de ordin etic, religios, moral, discuţii despre dreptul la libertate, la liber arbitru etc. Legislaţie pro şi contra Argumentele care se invocă în favoarea eutanasiei şi a legalizării acesteia ţin, în principal, de dreptul omului de a lua singur decizii " nimeni, se spune, nu ar trebui forţat să trăiască o viaţă pe care nu şi-o mai doreşte, aşa încît, dacă un pacient alege să moară, decizia ar trebui să-i fie respectată. Nu de puţine ori, susţinătorii eutanasiei aduc în discuţie şi problema banilor. Dacă un bolnav în fază terminală sau unul care este menţinut în viaţă doar cu ajutorul aparatelor ar fi eutanasiat, fondurile cheltuite pentru îngrijirea şi tratarea acestuia ar putea fi redirecţionate către un pacient cu şanse reale de a supravieţui. Mulţi pacienţi care trec prin dureri insuportabile şi din cauza cărora ajung să-şi dorească moartea consideră eutanasia ca singurul mod în care pot scăpa de o suferinţă fără leac. Cu toate acestea însă, aproape peste tot în lume uciderea unui om, chiar şi cu intenţia de a-i alina suferinţa, este considerată omucidere, iar eutanasia este, în consecinţă, interzisă. În ciuda prevederilor legislative extrem de stricte, de-a lungul timpului multe ţări au adus în discuţie legalizarea acestei practici. De exemplu, pe 28 aprilie 2003, Înalta Curte de Justiţie din Budapesta a respins o propunere de lege prin care se cerea legalizarea eutanasiei, explicînd că nu există un argument plauzibil în favoarea modificării legilor deja existente, care catalogau eutanasia drept "masacru". Această lege a fost propusă de avocaţii unei tinere care şi-a înecat fiica de 11 ani, pe motiv că aceasta suferea de o boală incurabilă. În urma procesului, femeia a fost condamnată la doi ani de închisoare, fiind ulterior graţiată prin decret prezidenţial. În România, eutanasia este interzisă prin lege. La sfîrşitul anului trecut, un tînăr de 29 de ani, bolnav în fază terminală şi aflat de mult timp pe o listă de aşteptare pentru a primi un ficat, a trimis o scrisoare administraţiei prezidenţiale, prin care cerea să i se aprobe eutanasierea. Preşedintele Traian Băsescu i-a respins însă solicitarea, argumentînd că legile româneşti pedepsesc orice tentativă sau act de ucidere. Conform Codului Penal din România, orice medic care pune capăt vieţii unui pacient, în mod deliberat, riscă între trei şi şapte ani de închisoare. Singurele locuri din lume în care eutanasia şi sinuciderea asistată medical sînt permise de lege sînt Belgia, Olanda şi statele americane Oregon şi Washington. Un scenariu sumbru În Marea Britanie, propunerea de adoptare a legii eutanasiei a fost respinsă pe motiv că, odată acceptată, eutanasia poate deveni incontrolabilă din motive filozofice, raţionale şi practice, iar pacienţii ar muri contra voinţei lor, conform declaraţiei împotriva legalizării eutanasiei a Asociaţiei Britanice pentru Medicină Paliativă şi a Consiliului Naţional pentru Servicii de Azil şi Îngrijire Paliativă Specializată. Acest fapt a fost demonstrat de un grup de cercetători danezi care au arătat, pe baza unor rapoarte întocmite pe parcursul a zece ani, că în Olanda o mie de pacienţi sînt eutanasiaţi anual fără consimţămîntul sau dorinţa lor explicită. Chiar dacă sînt obligaţi prin lege să facă publice toate cazurile de eutanasie, medicii olandezi raportează doar o parte dintre ele, considerînd această condiţie "o pierdere de timp" (www.provitabucuresti.ro, "Experienţa Olandei în monitorizarea eutanasiei", British Medical Journal, 2005). Deşi iniţial nu puteau fi eutanasiaţi decît pacienţii cu boli terminale, medicii olandezi au ajuns să omoare, la cerere, bolnavi cronici, depresivi care nu aveau nici o suferinţă fizică şi nou-născuţi, pentru simplul fapt ca aveau infirmităţi (www.provitabucuresti.ro, Wesley J. Smith, Ieşire forţată, Dallas, 2003). Un alt argument adus în discuţie de oponenţii eutanasiei este faptul că legalizarea acestei practici i-ar pune sub o presiune prea mare pe bolnavii care, din cauza bolii sau a infirmităţii de care suferă şi a tratamentelor costisitoare, ar simţi că sînt o povară, în special pentru rude. În Oregon, spre exemplu, s-a demonstrat că numărul pacienţilor care au solicitat să fie eutanasiaţi pentru că doreau să-şi elibereze familiile de o grijă, a crescut cu 51% în decurs de numai doi ani. Îngrijorările vizavi de medici se referă la faptul că eutanasia ar putea deveni o metodă de tratament, riscînd să fie aplicată în cazuri de depresie, stres, singurătate, frică de eşec etc. Karel Gunning, un medic generalist olandez, susţine că "odată ce accepţi că uciderea reprezintă o soluţie pentru o singură problemă, mîine vei găsi sute de probleme pentru care uciderea poate fi privită ca o soluţie". Cît despre schimbările care ar putea interveni în relaţiile dintre medici şi pacienţi, dar şi în sistemul de sănătate sub toate aspectele sale, iată ce a declarat o persoană cu dizabilităţi, chestionată în privinţa sinuciderii asistate: "De cînd am fost lovită de o maşină, mi s-a spus de trei ori că sînt pe moarte. De fiecare dată, zilele păreau să-mi fie numărate, dar cu toate acestea se făceau toate eforturile pentru a primi cea mai bună îngrijire. Doctorii, asistentele, companiile de asigurări nu-şi făceau nici un fel de grijă în privinţa costurilor, ci puneau întotdeauna pacientul pe primul loc. Odată ce sinuciderea asistată ar fi legalizată, această situaţie s-ar schimba dramatic. Companiile de asigurări, de exemplu, ar constrînge medicii să reducă costurile de îngrijire a bolnavilor. Aceştia, la rîndul lor, ar constrînge pacienţii să aleagă o moarte subită şi ieftină, convingîndu-i că aşa este cel mai bine pentru ei. Cine, ce credeţi că ar alege? Gîndiţi-vă la acest scenariu sumbru, dar mult prea plauzibil". (R. T.)