Ce este sexo-marxismul?

Adrian PAPAHAGI
Publicat în Dilema Veche nr. 801 din 27 iunie – 3 iulie 2019
Ce este sexo marxismul? jpeg

Nu știu dacă am inventat termenul de „sexo-marxism“, dar cu siguranță l-am consacrat în conștiința publică din România (îi prevăd un bun viitor și la export), așa încît îmi revine datoria să îl definesc, să îl ilustrez și să demonstrez că nu este nicidecum o glumă, ci avem de-a face cu un concept serios și demn de atenție.

Sexo-marxismul este ceea ce Roger Kimball (2000: 145) numea „mariajul lui Marx și Freud“, referindu-se la teoriile lui Wilhelm Reich din anii 1930, ale lui Herbert Marcuse din anii 1950-70 și ale altor „radicali sexuali“ (Robinson 1969). Știm bine că Marx a teoretizat lupta de clasă și revoluția violentă a oropsiților sorții (proletariatul) împotriva exploatatorilor capitaliști. Manifestul Partidului Comunist (1848) vedea femeia ca pe o unealtă de producție a burghezului capitalist și propunea eliberarea acesteia și „desființarea familiei“. În schema clasică oropsit-exploatator, sexo-marxismul introduce dimensiunea sexuală în completarea (iar nu în locul) celei economice. Oropsiții sînt prin definiție femeile și „minoritățile sexuale“, considerate din start discriminate de ordinea sau de moralitatea burgheză.

Wilhelm Reich, elev dezmoștenit al lui Freud, care aderă în 1930 la Partidul Comunist German, fondează în același an Asociația Națională pentru Politica Sexuală a Proletariatului (Deutscher Reichs-verband für Proletarische Sexualpolitik, sau SEXPOL). În 1932, Reich publică la Editura pentru Politica Sexuală (Verlag für Sexualpolitik, tot SEXPOL) o carte în care laudă „libertatea pe care Uniunea Sovietică a acordat-o tinerilor în materie sexuală“ (Reich 1972: 153). De notat că Uniunea Sovietică depenalizase avortul și homosexualitatea (Stalin o va repenaliza pe ultima în 1934). În cartea sa cea mai faimoasă, Revoluția Sexuală (publicată inițial cu titlul Die Sexualität im Kulturkampf / Sexualitatea în războiul cultural, 1936), Reich laudă pe îndelete „dezintegrarea familiei“ în URSS, văzută ca „revoluție socială“ (Reich 1972: 157). Pentru Reich, ca pentru Marx, familia era „locul structural și ideologic al perpetuării fiecărei ordini sociale bazate pe principii autoritare“, iar desființarea ei „reprezenta separarea economiei de sexualitate“ (Reich 1972: 157).

Teoriile lui Reich, în care preocuparea freudiană pentru sexualitate se întîlnește cu cea revoluționară marxistă, găsesc ecou la Școala de la Frankfurt. Herbert Marcuse, principalul ei reprezentant postbelic, o exportă în SUA, unde „revoluția sexuală“ găsește terenul pregătit de generația Beat, dominată de triunghiul amoros Jack Kerouac – Allen Ginsberg – William S. Burroughs, autori ai unor texte saturate de pornografie și, în cazul lui Burroughs, de fantasme pedofile (Kimball 2000: 49, cu citate scabroase pe care le omit aici). Pentru Marcuse, „eliberarea instinctelor devine o forță de eliberare socială“ (1972: 130-31), căci „pe termen lung, dimensiunea politică nu mai poate fi separată de cea estetică, rațiunea de sentiment, gestul baricadei de cel al iubirii“ (1972: 130). Sexul e instrument de luptă politică, îndreptată invariabil împotriva Occidentului și complezentă cu puterile comuniste: cunoașteți sloganul născut în timpul războiului din Vietnam „Make love, not war“ (sloganiada amoroasă a generat la noi varianta „Dragostea nu se votează“). Sexo-marxismul e deci marxism cu alte mijloace, dar scopul lui e același: răsturnarea revoluționară a orînduirii capitaliste, burgheze și imperialiste euro-americane, ca să vorbesc în jargonul consacrat.

„Revoluția sexuală“ este totodată „revoluție culturală“ și cuprinde toate formele de contestare violentă a civilizației occidentale. Astfel, alături de revolta proletariatului împotriva capitaliștilor, se sprijină lupta raselor oropsite împotriva rasei albe, „cancerul istoriei umanității“ cum gingaș o numea Susan Sontag (1967). Ibrahim Frantz Fanon psihanalizează negritudinea în Peau noire, mas-ques blancs (1952), iar în Les damnés de la terre analizează fantasmele violente, „musculare“ ale colonizatului (Fanon 1961: 53-54), combinînd psihanaliza viselor a lui Freud cu visele revoluționare ale lui Marx.

Una dintre principalele forme ale sexo-marxismului este feminismul. Nu e vorba aici de preocuparea legitimă pentru drepturile femeii, ci de ideologizarea marxistă a acesteia, prin care lupta de clase devine un veritabil război al sexelor. Într-o conferință ținută la Stanford în 1974, Marcuse consideră că „mișcarea de eliberare a femeii este azi […] cea mai radicală mișcare politică“ (Marcuse 2005: 165). Scopul ei este „subvertirea valorilor în tranziția către socialism“ (167), „autonomia iubirii, autonomia femeii […], contrastînd și contracarînd agresivitatea și brutalitatea masculină“ (168). Pentru Marcuse, „feminismul este o revoltă împotriva capitalismului decadent, împotriva desuetudinii istorice a modului capitalist de producție“ (171). „Socialismul feminist va trebui să își dezvolte propria moralitate, ceea ce va fi altceva și mai mult decît simpla eliminare a moralității burgheze“, conchide Marcuse (172), aproape citînd din Manifestul Partidului Comunist.

Se vede treaba însă că revoluția feministă a cam întrecut măsura, dacă pînă și feministe precum Camille Paglia încep să denunțe „ranchiuna îmbufnată, răutăcioasă împotriva bărbaților“ drept „una dintre cele mai inacceptabile și nedrepte trăsături ale celui de-al doilea și al treilea val de feminism“. Paglia acuză „profesorii ideologi din principalele universități, care îndoctrinează studenții impresionabili cu teorii periculos de nefondate, care pretind că genul este o ficțiune opresivă, arbitrară, fără baze biologice“ (2017: 222). Inutil de spus că locurile unde sexo-marxismul se simte cel mai bine sînt universitățile, unde radicalii anilor 1960 și-au creat programe de „studii culturale“ și au produs generații de emuli specializați în subminarea canonului literar, a moralei „burgheze“, a valorilor creștine.

Glorificînd contracultura, lipsa de inhibiții, sexul și imaturitatea cu program (Kimball 2000: 9), acest jeunism jubilatoriu nu are cum să nu prindă la tineri, care astfel devin principalii agenți ai revoluției sexo-marxiste. Nu degeaba vorbește Marcuse despre „funcția eliberatoare a activismului studențesc“ (Marcuse 1969: 60) – în fond, e mult mai „eliberator“ să faci activism, să ocupi facultățile, să protestezi pentru orice, să te simți micro- sau macroagresat de orice idee care contravine dogmei stîngiste oficiale, bunului plac răzgîiat și libidoului juvenil, decît să înveți declinări și conjugări latinești sau să citești autori clasici. Sfîntă tinerețe revoluționară!

Marcuse nu își limitează discursul la sex. Într-o conferință despre noua stîngă („On the New Left“) ținută la aniversarea de 20 de ani a revistei stîngiste radicale The Guardian, Marcuse îi vizează, ca Marx, pe „toți cei care sînt reprimați, care sînt înrobiți de job-urile lor, […] de moralitatea care li se pretinde, toți cei exploatați de politica de colonizare internă și externă a acestei țări“ (Marcuse 2005: 122). Nu-i de mirare că, pe lîngă universitate, sexo-marxismul prinde în zona corporatistă, unde angajații se simt mai înrobiți imperativelor de productivitate și de profit decît muncitorii din fabrică, cu orar fix, sau bugetarii, cu orar lax. Cei care urmăresc atent evoluția societății românești vor observa că adesea mediul corporatist nu este dominat de entuziasm capitalist, ci de resentiment socialist. Acești oameni exploatați de nemiloșii capitaliști sînt uneori agenții care conduc la „un soi de dezintegrare difuză a sistemului“ (Marcuse 2005: 124).

Sexo-marxismul conservă deci discursul socio-economic clasic al lui Marx, dar îl îmbogățește cu cel freudian al lui Reich și Marcuse, sau cu cel rasial al lui Fanon. O altă componentă a Noii Stîngi, ca să preluăm sintagma lui Marcuse, este ecologismul. Într-o conferință pariziană din 1972, Marcuse considera că „ecologia autentică se varsă într-o luptă militantă pentru o politică socialistă care trebuie să atace sistemul la temelii, atît în procesul de producție, cît și în conștiința mutilată a indivizilor“ (Marcuse 2005: 176). Nu ne vom mira să găsim discursul ecologist împletit cu retorica feministă, genderistă, rasial-identitară și socio-economică. Dușmanul este același pe care îl identifica Marx acum 170 de ani: civilizația occidentală, cu economia ei capitalistă, cu morala ei creștină, cu familia ei burgheză (tradițională), cu canonul ei literar constituit abuziv de bărbați albi morți și cîteva femei, dar tot albe și moarte.

Să mai remarcăm un lucru. Sexo-marxismul defilează adesea sub eticheta liberală, propunînd o „civilizație nerepresivă“ (Marcuse 1956), o utopie a libertății absolute, neîmpovărate de moralitate și tradiții, de credință, de înfrînare, un soi de paradis terestru în care zburdă veșnic tînăr și ferice un Peter Pan copulator. În realitate, însă, SEXPOL-ul lui Reich devine un soi de INTERPOL, o poliție a gîndirii îndreptată împotriva celor care nu celebrează cum se cuvine revoluția sexuală – adică personajele înfierate de regulă drept fasciști (formula marxistă standard) și, mai nou, creștinopați, homofobi, sexiști etc. Revoluția sexuală, ca revoluția proletariatului în deceniile comuniste, trebuie celebrată de întreg poporul, obligat să aplaude paradele în care defilează mîndră „diversitatea perversității“, cum o numește în alt context Allan Bloom (1987: 338). Revoluția e permanentă, escaladantă, astfel încît, odată obținută o victorie, se îndreaptă spre noi, nebănuite culmi de progres și civilizație. Ea nu se poate opri decît după ce a distrus complet lumea veche, după cum cer Marx, Engels și elevii lor conștienți sau inconștienți. Revoluția sexo-marxistă e totalitară și nemiloasă cu reacțiunea. Prin ancorarea frustrării și a furiei revoluționare în sexualitate, zona cea mai adîncă și obscură a firii omenești, sexo-marxismul conferă o forță sporită resentimentului și își extinde masiv zona de recrutare. 

Adrian Papahagi, doctor în studii medievale al Sorbonei (Paris IV), este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.
p 11 WC jpg
„Pastorala americană prin excelență”
Am ajuns să văd sărbătoarea și ca pe o ocazie de a face un exercițiu de recunoștință.
p 12 sus WC jpg
Discurile
Cărțile m-au învățat să fiu om, iar discurile m-au învățat cum să rămîn.
image png
Mă bucur de re-cunoștință, mă bucur de uitare
Recunoștința ar trebui să fie un proces reciproc în prietenii strînse.
image png
Despre recunoștință ca virtute socială
Recunoștința nu este doar o potențială datorie morală, ci și o genuină virtute socială.
image png
Scheletul din vitrină
Sînt curios la ce profesori se referă și, mai ales, ce-i făcea atît de buni în ochii lui.
p 14 sus Invidia jpg
A mușca mîna care te hrănește
Invidia primitivă este obstacolul ce stă în calea trăirii iubirii și recunoștinței.
image png
Tu cîte like-uri ai primit azi?
Cum ne exprimam aprecierea, empatia, gratitudinea?
p  10 cu like in dreapta sus flip jpg
Un simbol pentru liniștea noastră
O să dureze mai mult, dar o să ne bucurăm mai mult de ea.
image png
Like me
TikTok-ul e oglinda cea mai fidelă a ceea ce sîntem.

Adevarul.ro

image
Dezvăluiri. Liderul Hamas i-a vizitat pe ostatici într-un tunel din Gaza
Liderul mișcării islamiste palestiniene Hamas, Yahya Sinwar, i-a vizitat pe israelienii răpiți și duși într-un tunel din Gaza, dezvăluie un ostatic eliberat în weekendul trecut.
image
Doi români care au comis o crimă în Franța au fost arestați 20 de ani mai târziu. Cum au reușit să se ascundă două decenii
Polițiștii din Barcelona, Spania, au arestat doi români după 20 de ani de căutări. Aceștia au ucis un tânăr în 2003, în Franța și de atunci se ascundeau în Catalonia.
image
Fenomen bizar și rar pe litoralul românesc: Marea Neagră s-a retras zeci de metri spre larg
După ultima furtună de cod roșu, de la sfârșitul săptămânii trecute, cu valuri de 10 metri, linia apei s-a retras, în unele zone, dincolo de digul de protecție al plajei din stațiunea Mamaia.

HIstoria.ro

image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.
image
Japonia oferă „despăgubire de consolare” femeilor folosite ca sclave sexuale în al Doilea Război Mondial
Un tribunal sud-coreean a ordonat Japoniei să despăgubească un grup de femei care au fost forțate să lucreze în bordelurile militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează BBC.