Ce este Europa?

(…) Europa este conştiinţa de sine pe care o revendică regatele germanice de substanţă etnică, să spunem, şi culturală romanizată, ele însele, elitele germanice, dorind să se romanizeze, deci este conştiinţa politică pe care o revendică aceste regate succesoare, ea reprezintă adevărata moştenire a Imperiului Roman, iar acest Imperiu Roman, pentru că numele era dat, el era în Răsărit, era legat de Constantinopol şi de împăratul de acolo, pentru că acest lucru era dat, dar ei aveau nevoie de această legitimitate politică, pentru că, aşa cum spune Pierre Manent, în registrul de forme politice care stăteau la îndemînă cetatea nu mai era frecventabilă, Biserica era alocată, exista, dar trebuia o formă politică civilă pentru asta, şi asta era imperiul. Şi pentru că imperiul era imperiu, şi-au construit printr-o conştiinţă care a revendicat o legitimitate falsă, împotriva unei legitimităţi veritabile care se afla în Răsărit. Această fraudă de legitimitate se numeşte Europa.

Eu nu spun că Europa este o fraudă, să nu mă înţelegeţi greşit. Pentru că primul care este numit „Pater Europae“, adică părinte, tată al Europei, este Carol cel Mare. Şi el este primul uzurpator al legitimităţii împăratului roman. Dar ce a ieşit de aici, dintr-o uzurpare – şi se întîmplă adesea, o vedem în istoria medievală românească de multe ori –, este o mare faptă culturală şi de civilizaţie, în fond. Pentru că Europa este revendicarea – şi acum intru într-un plan metafizic, nu politic – unei forme ideale în momentul în care nu ai materia acelei forme ideale. Deci e ceva, cumva, mult mai tare decît revendicarea unei identităţi ideale în momentul în care ea e materia. Împăratul din Răsărit avea materia, avea idealitatea. Rezultatul a fost înscrierea Imperiului Roman, de la un anumit moment, exact pe curba standard a civilizaţiilor: un lung palier din care s-a ieşit prin distrugerea civilizaţiei, prin cucerirea otomană. În timp ce în Occident avem acest element de asumare, care este la început o uzurpare, de formă ideală a legitimităţii în absenţa corpului ei. Altfel spus, Occidentul a trebuit să secrete un corp material pentru o legitimitate ideală pe care n-o avea. Din strădania asta a ieşit ceva de la care noi înşine astăzi ne revendicăm.

Ce vreau să spun este că formula europeană, înainte de a trece la pasul în care voi spune ce este, pe puncte, Europa, formula de identitate europeană este o formulă care conţine aceste trei elemente în mod fundamental. Este elementul de continuitate, este un operator în care continuitatea merge, funcţionează, este un imperativ. În termeni kantieni, este o idee regulativă. Nu are un obiect empiric în practică dat, dar funcţionează ca un regulator ideal. După aceea, este acest element pe care am încercat să-l pun în lumină, care este raportul sau operatorul de inversiune. Şi el este extraordinar de important. Şi al treilea este acest lucru care ţine de dogma întrupării, asta apropo de modul în care creştinismul a impregnat absolut totul, în care, pentru o formă ideală, operatorul care funcţionează în identitatea europeană e în stare să-i creeze un trup, o materialitate. Deci operatorul de bază este al întrupării şi el funcţionează avînd un obiect ideal pentru care funcţionează inventîndu-i un corp. Tehnologia exact asta este. Nu e întîmplător că tehnologia este o invenţie occidentală.

Acum, ce înseamnă tehnologia? Tehnologia este, cum spun istoricii, de fapt sistemul tehnicii. Sistemul tehnicii se distinge de elementele de tehnică pe care absolut toate civilizaţiile le au. Cei care aveţi bunici sau părinţi ţărani ştiţi foarte bine că există tehnici care sînt asociate cu civilizaţia satului şi care sînt perfect valide şi sînt folosite şi astăzi. Cine n-ar folosi tehnicile care sînt adecvate la scara omului ale culturii rurale? Dar ele n-au format niciodată un sistem al tehnicii, altfel spus nu au putut să fie cuplate aceste tehnici cu o teorie despre cum funcţionează tehnicile pentru ca, împreunate, să ne dea tehnologia. Iar acest lucru există doar în Occident. Cel mai frapant exemplu istoric este comparaţia creativităţii tehnice care a existat în marea civilizaţie chineză cu creativitatea tehnică ce a existat în Occident. Şi exemplele clasice sînt imprimarea cu elemente mobile care conţin imprimeul, şi asta este o invenţie chineză, nu este o invenţie occidentală; busola, care este o invenţie chineză, nu occidentală. Să spun navigaţia? Intru în detalii de secol XIV chinez, care nu sînt utile acum, deşi şi ei au inventat navigaţia pe scară largă, şi ei au interzis-o. Mă rezum la praful de puşcă. Praful de puşcă este o invenţie chineză pe care ei au folosit-o într-un mod foarte paşnic – asta nu pentru că ei ar fi fost paşnici, erau belicoşi; dacă vreţi exterminări masive înainte de epoca modernă nu vă duceţi în Europa, aici sînt războaie artizanale, duceţi-vă la chinezi, acolo sînt războaie veritabile –, praful de puşcă pe care l-au folosit pentru artificii, foarte simpatic, şi pentru rachete, care iarăşi erau folosite în scop distractiv. Ei bine, ce au devenit praful de puşcă, busola şi imprimarea prin elemente mobile în Occident? Ultimul a dat tiparul. Praful de puşcă a dat o nouă tehnică militară, iar busola a dat această incredibilă inventivitate occidentală a descoperirilor, care a făcut ca, pentru prima oară în istoria navigaţiei, navigaţia să nu se mai facă în mod prudent circumterestru, adică mergi de a lungul coastelor, cum au făcut în secolul al XIV-lea chinezii cu formidabila lor armada cu care s au dus pînă în Madagascar, după care lucrul a fost interzis şi s-a terminat cu şansa lor de a descoperi alte culturi, alte civilizaţii. În loc să facă aşa, europenii au făcut următorul lucru: au pus nava perpendicular pe ţărm şi s-au dus spre miezul necunoscutului. Asta este ceva fără precedent, iar consecinţele au fost că Europa occidentală a descoperit lumea, şi nu lumea a descoperit Europa. Dar de unde vine asta? Dacă vă amintiţi un pasaj din Herodot în care Herodot imaginează o discuţie pe care o are cu cineva din Libia, ei numeau Libia pe vremea aia Africa de Nord, şi-i spune: „Noi cheltuim bani, sume importante de bani, riscăm enorm ca să venim la voi şi să aflăm ce limbă vorbiţi, în ce credeţi, ce moravuri aveţi, dacă există o cultură aici şi aşa mai departe. Voi niciodată nu veniţi la noi.“ Această asimetrie există încă de la greci, pentru că grecii – şi ăsta e motivul, nu insist mai mult, dar e un lucru important –, ăsta e motivul pentru care Europa începe cu grecii şi nu începe cu egiptenii. În ciuda faptului că grecii au preluat enorm de la egipteni, iar egiptenii, ca şi grecii, au preluat enorm de la celălalt capăt al „Semilunei roditoare“ care este vărsarea fluviilor Eufrat şi Tigru, adică în Mesopotamia. Enorm s-a preluat. Şi ştiţi cît? Pe masa lui Copernic, încă la începutul secolului al XVI-lea, se află măsurători ale astrelor, care veniseră din Caldeea, adică din Mesopotamia. Pentru că ele fuseseră păstrate, transmise ca atare şi erau de încredere. El s-a putut baza pe ele. Dar civilizaţia europeană nu începe nici cu Mesopotamia, nici cu Egiptul, începe cu Grecia, pentru că, în raport cu alte civilizaţii, Grecia este prima excepţie majoră. Iar dacă vreţi o definiţie a Europei, Europa este civilizaţia care reuşeşte să încorporeze excepţia în formula ei de dezvoltare. Nu o exclude, nu o interzice, nu o extermină. Nu se separă de ea, cum a făcut China. O incorporează în formula ei de dezvoltarea. Aşa cum Noica a spus într-o pagină care face gloria culturii filozofice la noi, din ultima lui carte care se numeşte Modelul cultural european, publicată în traducere germană – a fost scrisă în româneşte – la Editura Kriterion, la un an după ce a murit, sub titlul Laus Europae, cred, acolo el spune: „Putem clasifica civilizaţiile în funcţie de raportul pe care regula îl are în interiorul lor cu excepţia“. Şi spune că sînt excepţii care confirmă regula, şi astea vă sînt limpezi, sînt excepţii care – spune el – proclamă regula şi este cazul ideilor platoniciene, în care tot ce există pe lumea asta e diferit de idee. Dar fiecare dintre ele strigă în gura mare: „Eu sînt făcută fie prin participaţia, fie prin imitaţia ideii“. Deci excepţiile proclamă ideea. Şi, spune el, există excepţii care devin regula. După părerea lui, civilizaţia europeană încorporează în interiorul ei acest tip de raport între excepţie şi regulă. -Luaţi drepturile omului. Drepturile omului sînt o ilustrare a adevărului observaţiei lui Noica. În drepturile omului, astăzi, nu mai funcţionează paradigma normalităţii, care este definită ca o medie care normează comportamentele generale, ci fiecare din excepţii tinde să devină o regulă în sine. Şi, ca atare, drepturile omului se aplică prin normativitatea lor în recunoaşterea faptului că fiecare dintre excepţii reprezintă o regulă în sine. (…)

Horia-Roman Patapievici este scriitor.

Foto: Ciprian Hord