Ce dăm mai departe?
Dintr-o perspectivă strict biologică, relația părinte-copil este una complet dezechilibrată: părintele doar dă, copilul doar primește. Moraliștii ar spune că este o relație de sacrificiu, revoltătoare pentru simțul nostru moral care cere echilibru sau o oarecare echivalență în relațiile dintre semeni, indiferent de vîrsta lor. Poate că de aici provine și dezamăgirea unora dintre părinți care, odată așezați în rolul de părinte, de voie sau de nevoie, simt că societatea nu prețuiește prea mult sacrificiul lor. Doar că natura, căci despre ea este vorba, nu poate fi privită prin filtrul acesta moralist, natura este impermeabilă în raport cu judecățile sau intuițiile noastre morale. În natură, rolul de părinte este asumat instinctiv și, de cele mai multe ori, categoric, fără așteptarea nici unei recompense sau recunoașteri din partea semenilor. A fi părinte înseamnă, pur și simplu, a fi în viață, a trăi. Dacă reușești să supraviețuiești și să atingi vîrsta maturității sexuale, o să devii părinte. Și vei oferi puilor ceea ce ai primit tu însuți, adică grija necesară pentru a putea ajunge, la rîndul lor, la maturitate și a se descurca singuri. Asta e tot. Recunoștința sau aprecierea pentru îndeplinirea rolului de părinte nu-și au locul în natură, pentru că asumarea acestui rol nu este rezultatul unei alegeri, ci vine de la sine, instinctiv și implacabil, este doar un eveniment oarecare în circuitul vieții.
Dar noi nu sîntem, desigur, doar biologie, adică doar mamifere, ci sîntem, în primul rînd, oameni. Sau, cel puțin, așa ne place să credem. Și atunci, ne-am putea întreba, ce înseamnă relația părinte-copil din perspectiva umanității care ne definește? Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să ne lămurim, mai întîi, ce înseamnă a fi om, iar aici lucrurile devin foarte complicate. Pentru că nu există un singur răspuns îmbrațișat cu entuziasm sau măcar cu reținere de toată lumea, ci o sumedenie de răspunsuri, care mai de care mai ambițioase în încercarea lor de a surprinde esența umanității. În mod curios, omul pare să fie o făptură care nu poate primi o definiție, deși el însuși se mîndrește, adeseori, cu capacitatea sa de a surprinde trăsăturile esențiale ale făpturilor din jurul său în definiții precise și riguroase. Poate că răspunsul cel mai prudent la întrebarea privind esența umanității este cel propus de Sartre, în încercarea sa de a se îndepărta de tradițiile filosofice și interminabila dispută privind natura umană: omul este tot ceea ce face, pur și simplu. Natura umană nu este ceva dat sau prescris înainte de naștere, doar biologia noastră este astfel. Dar, așa cum am văzut, biologia nu ne este de prea mare ajutor căci, din perspectiva ei, sîntem doar niște mamifere oarecare, poate mai invazive decît alte specii de mamifere prin comportamentul nostru, dar totuși mamifere și atît. Nu, natura umană, credea Sartre, se construiește prin tot ceea ce fac oamenii pe parcursul vieții. Într-un fel, am putea spune că natura umană este ea însăși un proiect colectiv, ceva la care contribuim fiecare, după puterile noastre, fără să o știm. Privită din acest unghi, viața fiecărui individ arată foarte diferit de felul în care tradițiile ne-au obișnuit să o privim, ca pe un traseu cu etape sau răscruci cunoscute dinainte: copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și, în final, moarte, fiecare cu trăsăturile sale dinainte stabilite. Acestea rămîn, desigur, praguri sau repere biologice ineluctabile, asemeni polilor de pe cadranul unei busole, dar între ele nu este nimic cunoscut, doar un teritoriu învăluit în ceață, pe care fiecare dintre noi îl va descoperi după puterile sale.
Dacă împrumutăm această viziune sartriană asupra naturii umane, ce putem spune, din perspectiva ei, despre rolul de părinte? Ce ar avea de făcut omul, această ființă neobișnuită prin abilitatea sa de a se construi pe sine, atunci cînd ajunge să fie părinte? Sau, pe scurt, ce dăm mai departe? Pentru că, în cele din urmă, a fi părinte înseamnă, poate mai mult decît orice, a da mai departe – copiilor – ceea ce tu consideri a fi prețios sau necesar pentru a duce o viață bună. Pe vremuri, lucrurile erau simple, părintele dădea mai departe ceea ce primise el însuși, la rîndul său, de la părinți. Rolul de părinte nu cerea nimic mai mult decît o memorie bună, care să ne permită să ne amintim ce am primit de la părinții noștri. Iar aceste lecții erau, de cele mai multe ori, suficiente, căci lumea omului nu se schimba prea mult, diferențele de la o generație la alta nu erau prea mari. Astăzi, însă, memoria nu mai este de ajuns pentru că lumea se schimbă mult mai repede, năucitor de repede, am putea spune, în raport cu trecutul. Lumea în care se vor maturiza copiii noștri va arăta foarte diferit de lumea în care ne-am maturizat noi înșine. Astăzi, rolul de părinte este obiectul unei adevărate științe, știința parenting-ului, iar specialiștii în această știință ne asaltează cu o mulțime de recomandări și sfaturi, care mai de care mai elaborate, avînd în comun promisiunea fermă că vor duce la o bunăstare emoțională și economică asigurată pentru copiii noștri. Tot ce avem de făcut este să le aplicăm. Dar nu este ușor, nu, nici pe departe! Pentru că, potrivit specialiștilor, există mai multe stiluri de parenting și trebuie să te hotărăști ce stil să alegi sau, poate, să încerci să le îmbini pe toate? Hm, greu de decis! Unii dintre părinții de azi sau, cel puțin, cei care încearcă în mod deliberat să fie cît mai buni în îndeplinirea rolului lor sînt mereu în preajma anxietății de performanță, mereu neliniștiți de gîndul că puteau alege altfel sau puteau să facă mai bine un lucru sau altul. Și astfel, mînați de dorința de a le face cît mai mult bine copiilor lor, ei ajung să le facă cît mai mult rău, căci această nesiguranță și neliniște constantă care-i însoțește în căutarea rețetei părintelui perfect se oglindește complet anapoda în mintea copiilor, încă nepregătiți să descifreze frămîntări cognitive atît de complicate ca acelea prin care trec părinții lor.
La polul opus față de părinții care caută perfecțiunea devorînd tratatele de parenting care se înmulțesc de la un an la altul, se află părinții care știu deja ce e de făcut în orice situație, optimiștii care cred că ceea ce i-a ajutat pe ei să devină adulți este fără îndoială suficient și pentru copiii lor. Aceștia sînt părinții mereu senini și siguri pe ei, încrezători în puterea lor demiurgică de a modela un pui de om în cel mai bun mod cu putință. Pentru că ei știu ce înseamnă a fi om și, prin urmare, vor putea face un om întreg din copilul lor, cu condiția ca acesta să respecte milimetric indicațiile și regulile pe care le va primi. Sînt părinții care nu prea folosesc acele două cuvinte esențiale prin funcția lor de declanșare a căutării și explorării, nu știu. Pentru că ei știu întotdeauna, sînt mereu în posesia tuturor lecțiilor necesare pentru a duce cea mai bună viață cu putință.
Deși foarte diferite prin felul în care-și asumă și încearcă să-și îndeplinească rolul, cele două modele de părinți schițate mai devreme sînt unite prin faptul că ambele tratează copilul ca pe un proiect în desfășurare, ca pe o făptură în șantier, una care se va trezi cu adevărat la viață și va începe să funcționeze abia odată ce părinții și-au încheiat misiunea. Dar nu este deloc așa. Copilul este om în devenire din prima clipă de viață și învață cu aviditate din tot ceea ce vede în jurul său. Pentru părinte, fiecare act de grijă și fiecare gest de ocrotire este perceput ca o datorie. Una pe care, cu siguranță, mulți părinți o îndeplinesc cu bucurie și dragoste, însă conștienți fiind că este, totuși, o datorie. Pentru copil, în schimb, grija și ocrotirea nu sînt sesizabile încă, ele capătă sens abia odată cu trezirea conștiinței de sine și cu abilitățile cognitive care o însoțesc. Abia odată ce putem conștientiza prezența celuilalt ca o persoană distinctă de noi înșine putem înțelege cu adevărat rostul grijii și ocrotirii altuia. Și totuși, chiar dacă nu apreciază grija și ocrotirea părintelui, neavînd încă abilitatea de a o face, copilul primește fiecare gest al părintelui ca pe o lecție, o lecție de umanitate. Ceea ce face părintele într-o situație particulară devine ceea ce se face în genere. Pentru că toți ne naștem cu instinctul de a învăța ce înseamnă a fi om. Și astfel, părintele mereu neliniștit de ignoranța lui îi va transmite copilului că viața trebuie înfruntată mereu cu neliniște și nesiguranță, iar părintele atotcunoscător îi va transmite că viața este o călătorie cunoscută dinainte, ceva ce nu te poate tulbura căci știi sau trebuie să știi mereu dinainte ce ai de făcut. Primul zdruncină, uneori irevocabil, încrederea în sine, cel de-al doilea strivește curiozitatea și îndoiala de sine, acea unealtă indispensabilă pentru a putea deveni un om mai bun.
Ceea ce ratează atît părintele perfectionist, cît și cel mereu sigur pe sine, ar spune Sartre, este că nu este niciodată suficient și niciodată definitiv ceea ce le dăm copiilor noștri. Pentru că umanitatea, adică ceea ce ne propunem să-i învățăm să deprindă și să exerseze, nu este ceva ce putem măsura cu precizie sau ceva ce am putea să ne însușim o dată pentru totdeauna, asemeni unei formule. A fi om este un drum fără capăt, fără finalitate, un fel de a fi în lume care capătă contur pe măsură ce trăim, fiecare dintre noi, așa cum ne taie capul. Și atunci, poate că lucrul cel mai prețios pe care-l putem da mai departe, lecția cea mai importantă pe care părinții pot să o transmită copiilor este aceea că a învăța să fii om este un proces care nu se încheie niciodată. Nu se termină odată cu încheierea adolescenței, odată cu primul loc de muncă, cu inelul pus pe deget sau cu primul copil adus pe lume. Pentru că a fi om înseamnă a trăi mereu cu ochii deschiși, mereu gata să înveți ceva nou, gata să te schimbi și să te reinventezi, atît cît îți stă în putință, încercînd să devii mai bun decît ai fost. La urma urmei, dacă privim în urmă la istoria noastră ca specie, putem lesne observa că așa am făcut întotdeauna, am explorat și am încercat, ne-am urcat pe culmi și am căzut înapoi, ne-am ridicat și am luat-o de la început pe o altă cale. Am învățat mai mult sau mai puțin din propriile greșeli, însă mereu am privit înainte, căutînd să fim altfel decît am fost pînă atunci.
Dacă am reuși să dăm mai departe această lecție simplă, în aparență, că viața trebuie înfruntată cu o permanentă disponibilitate de a învăța și de a te modela constant și conștiincios, însă fără așteptări finale și grandioase, poate că am izbuti să trăim mai împăcați cu noi înșine și să ne înțelegem mai bine. De pildă, am avea astfel șansa de a înțelege de ce acel dezechilibru despre care vorbeam la început, care, dintr-o perspectivă biologică, afectează irevocabil relația dintre părinte și copil, nu are prea multă importanță, în cele din urmă. Pentru noi, oamenii, spre deosebire de celelalte făpturi din natură, relația părinte-copil poate fi așezată mereu într-un punct de echilibru: grija totală a părintelui și uitarea de sine care o însoțește adeseori va fi recompensată din plin de ceea ce va primi, la rîndul său, de la omul la a cărui creație a contribuit. Căci copilul îi va dezvălui o altă față a umanității și, în același timp, un alt sine, apropiat, familiar, dar totuși diferit. Uneori, atît de diferit, încît îi va părea pe de-a-ntregul un străin. Totuși, nu va fi niciodată, căci va purta cu sine, mereu, o parte din cel care l-a zămislit. Iar lecția pe care copilul i-o oferă astfel părintelui este la fel de neprețuită, am putea spune, ca și aceea pe care a primit-o el însuși și care l-a ajutat să devină om. Prin îndepărtare și deosebire, prin alegerile pe care le va face și care, uneori, îl vor transforma pînă la a deveni de nerecunoscut, copilul îi va arăta părintelui său că nu există destin. Sîntem liberi, fiecare dintre noi, să ne modelăm și să ne schimbăm pînă în ultima clipă de viață, cu condiția să ne măsurăm cu luciditate și să ne acceptăm așa cum sîntem.
Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, și directorul Centrului de Cercetări în Logica, Filosofia și Istoria Științei din cadrul aceleiași universități.
