Ce, cine, cum, unde, cînd

cum se fac ştirile Casa Presei, corp A etaj 2. Intrarea se face pe lîngă România liberă. Clădirea veche, între etaje, frig şi un semiîntuneric gălbui. O sumedenie de uşi, toate din lemn, toate ostile. Ţipenie de om, doar, la un moment dat, un afiş - Realitatea TV -, scris cu roşu. O săgeată. Mergi destul de mult, coridoarele sînt, în continuare, lungi şi tăcute. Deodată, o pată de culoare: un bărbat mă ajunge din urmă, unde e Realitatea TV?, îi spun că asta caut şi eu, îl întreb cu ce treabă la televiziune. Caut oameni cu bani - îmi răspunde - după care îmi spune că taman a ieşit din spital şi n-are bani să ajungă acasă. Şi-mi cere. Îi spun că n-am, omul mă depăşeşte furios, mai bine aş fi zis că nu vreau să-i dau. Găseşte Realitatea TV înaintea mea, o şi părăseşte cu mult înainte . Cenzura, azi Intru, printr-o uşă de sticlă, în cu totul alt decor. Lumină de neon, agitaţie du-te-vino şi un zumzet continuu. Sînt legitimată şi verificată, condusă mai apoi de-a lungul unui coridor pînă la Departamentul de programe. Stăm de o parte şi de alta a mesei. Dacă vreau să fumez, biroul dlui Tatulici este singurul unde se poate. Întreb cît timp am pentru interviu. Puţin. Un sfert de oră? Zece? Cinci? Înţeleg un zîmbet fără cuvinte, preţ de o ţigară, şi pornesc reportofonul. Astăzi structura de bază a definiţiei de "interes public" s-a schimbat. Directorul de programe al Realităţii TV îmi spune că "satul global obligă la reformări de concepte". O ştire a devenit mai mult decît un cumul de răspunsuri la cele cinci clasice întrebări ale jurnalismului. "O ştire, de genul caricaturilor apărute într-o ţară scandinavă, trebuie să intre într-un regim de cenzură obligat să ţină cont de interesul planetar." Astăzi, cînd mass-media a devenit unul dintre cele mai puternice mijloace de manipulare şi control al maselor, statutul unei ştiri ar trebui să intre sub incidenţa a mai multe ("foarte multe", după cum subliniază dl Tatulici) cenzuri. "S-ar putea să descoperim, de exemplu, că anumite legi, cum ar fi legea minorităţilor, obligă la o altă formulă decît cea utilizată pînă în prezent. Lumea modernă are un ritm accelerat de cenzuri care te obligă la reformatarea unei ştiri şi introducerea ei în altă grilă." ("Reformatarea" însemnînd simpla enunţare, limitîndu-i, pe cît se poate, consecinţele.) De unde porneşte ştirea - întreb, încercînd să ajung cît mai repede la subiectul articolului (ţigara dlui Tatulici ajunsese deja pe la jumătate) pe partea tehnică şi strict de "bucătărie". Care e drumul pe care îl parcurge o asemenea generatoare de consecinţe, de la producere şi ambalare, la livrarea direct la domiciliul consumatorului? Lanţul ierarhic începe, bineînţeles, cu sursa. Într-o televiziune de ştiri există două surse principale: Agenţiile de ştiri şi Agenda publică, o imagine informaţională şi generalizată a societăţii care conţine date despre clasa politică, instituţii ale statului, drepturile cetăţeanului sau evenimente de genul sărbătorilor sau comemorărilor. "De regulă o staţie de ştiri este puternică cînd declină ştirile din Agenţii în funcţie de importanţa lor publică şi, completîndu-le cu date din Agendă, generează alte ştiri. Asta înseamnă fie că reporterii trebuie să găsească ştirea în teren înaintea Agenţiei, fie că, prin declinarea Agendei, reuşesc să dea un alt conţinut ştirii respective." Tsunami şi Gică Care sînt criteriile - precipit ritmul, mereu cu ochii la ţigară. Importanţa politică, socială, impactul asupra societăţii, valoarea intrinsecă a informaţiei, criteriile morale... "sînt multe elemente de comparaţie care intră în joc. Raportări la politica globală, raportări la interesul cetăţeanului, la urgenţa ştirii". Cît despre rularea ştirilor de la o oră la alta, aflu că este vorba de o mecanică foarte simplă. "Departamentul de programe şi Departamentul de ştiri sînt nişte instituţii care se Ťuită» la societate şi Ťvăd» cînd scade interesul pentru o ştire. Pentru că viaţa unei ştiri e scurtă, o staţie de news e foarte scumpă, produsele trebuie schimbate repede. De regulă, cînd interesul public este manifest (şi simţi asta dacă ştii meserie), sau vezi un fenomen care evoluează, atunci ştirea capătă o a doua viaţă... sau chiar a treia. La ştirea iniţială se adaugă elemente noi care o fac să trăiască mai mult. Dacă are un conţinut limitat şi impactul acelui eveniment se consumă repede, ştirea moare odată cu el." Exemplu de "ştire mare"? Tsunami. O reverberaţie mondială de cîteva luni. "A început cu cataclismul fizic, cutremurul şi valul, a continuat cu descoperirea supravieţuitorilor, apoi cu ajutorul planetar, declinîndu-se într-o sumedenie de alte Ťformate» de televiziune. Ştirea a devenit documentar, teleton... ecoul a durat cam 6 luni." În ceea ce priveşte ştirile mici, de genul "Gică s-a lovit la picior şi a căzut în nas", ele mor odată cu rezolvarea lor. "Mai dai o continuare cum că Gică a ajuns la spital, că e bine, că are nevoie de 10 zile de îngrijiri şi cu asta... ştirea s-a închis." Există însă şi ştiri a căror remanenţă este uriaşă pentru că depind de actul de justiţie. "De exemplu, unui posibil condamnat i se termină procesul după trei ani. Atunci faci un arc peste timp iar presa revine după trei ani, pentru aflarea verdictului." În cazul acesta, intervine o continuare a poveştii (adică follow-up-ul). Şi dl Tatulici stinge ţigara. Ceilalţi te gonesc din urmă Pe Eugenia o prind tocmai la ieşirea din tură. Lucrează la Realitatea TV de un an şi jumătate - îmi spune - în timp ce mă conduce spre băruleţul televiziunii. Fişa postului ei: redactor de monitorizare (adică "monitoring editor"). Cu alte cuvinte, Eugenia face parte din prima verigă a lansării în eter a unei ştiri. O întreb, din start, ce înseamnă, pînă la urmă, monitorizarea ştirilor şi cum se face ea? Ziua de lucru începe cu un fel de "trecere în revistă" a posturilor concurente, axa: Antena 1 - PRO TV - TVR. "Te uiţi în primul rînd la ce se Ťdă» pe celelalte posturi, urmărim dacă sînt mai buni ca noi, dacă au avut ştiri care nouă ne-au scăpat, cum au fost prezentate, din ce punct de vedere, ce s-a urmărit... Monitorizez mai apoi şi ştirile de la radio, ştiri pe care le primesc de la monitorii media; după care, fac un tur de agenţii de ştiri, ziare... toată ziua, practic, iau pulsul actualităţii." Sorin, redactorul-şef al departamentului de colectarea informaţiilor (adică gathering information departament), îmi spune că, pe lîngă agenţiile de presă, monitorizarea concurenţei este o sursă de informare în plus. "Dacă pe un alt canal a apărut o ştire pe care noi nu o avem, contactăm reporterul de teren şi îl trimitem să se intereseze asupra ştirii. Dacă se întîmplă să nu aibă de unde face rost de informaţie, dăm ştirea, citînd concurenţa." După ce reporterul face rost de informaţie, realizează reportajul, vine la redacţie şi povesteşte echipei redacţionale despre ce este vorba (sau trimite informaţia prin telefon unui editor care redactează textul). În cazul în care nu ajunge la timp cu materialul, în buletinul de ştiri intră doar o mică ştire, prezentată în cîteva rînduri, de genul "acum ceva vreme reporterul nostru a filmat o spargere, amănunte în jurnalele următoare". Cît priveşte monitorizarea ştirilor externe, Eugenia, care este ucraineancă, se ocupă de evenimentele petrecute în spaţiul ex-sovietic: "citesc zilnic şi mă documentez pe acest spaţiu, dar notez numai ştirile de interes pentru România. În mod normal, există o sumedenie de ştiri interesante, dar numai pentru spaţiul ex-sovietic, nu şi pentru ţara noastră. Se întîmplă şi invers. De exemplu, e foarte greu să găseşti ceva pe agenţiile de presă ruse pe tema canalului Bîstroe. Pentru ei, subiectul nu prezintă atîta importanţă ca pentru noi." Pînă la urmă însă, aflu că, într-un buletin informativ, ştirile interne primează. Veridicitatea, concurenţa şi exclusivitatea La ora 19 o băgăm pe-asta! Redacţia de ştiri. Pixul ăsta nu scrie, dă-mi altul. O sală prelungă şi portocalie, cu zeci de calculatoare. O dăm şi noi pe-aia cu Becali? Cum intri, în stînga, un fel de separeu, biroul redactorilor. Ce facem cu Rompetrolul? În dreapta, în celălalt capăt, spaţiul de emisie. În ultima secundă Dinamo a luat gol! Între monitorizare, redactare şi editare... La ăsta ai ilustraţie? Pe deasupra, agitaţie de mîini, foi trimise de la un birou la altul, telefoane, forfotă, sporadice priviri suspecte asupra mea. Sînt singura care stă. Care sînt ştirile de interes pentru jurnalele Realitatea TV? Într-un glas, pe nenumărate voci şi din toate direcţiile, mi se răspunde: "ştirile serioase", lucru care mă face să întreb, din nou (şi la nesfîrşit), ce deosebeşte o ştire serioasă de una zburdalnică şi pe ce criterii se instaurează seriozitatea pe faţa unei ştiri? Eugenia: "Ca să ştii ce face o ştire interesantă, trebuie în primul rînd să cunoşti profilul postului. Noi nu dăm accidente sau crime... Doar dacă este implicată o personalitate politică sau o figură publică, trebuie neapărat să nominalizezi sursa." Se ajunge pînă acolo încît exclusivitatea unui eveniment trece pe locul doi, după confirmarea sa. "Sîntem dispuşi să nu fim primii care dau o ştire, dacă asta înseamnă să aşteptăm confirmarea şi verificarea ei. Ne ferim, în general, de exclusivitate, în detrimentul certitudinii. Acum trei săptămîni am avut o informaţie despre Năstase. Sursa era sigură, însă nu o puteam cita, aşa că n-am dat-o pînă n-a apărut la TVR. Media fax a publicat ştirea pe surse, după care a fost preluată de Hotnews, după care am dat-o şi noi. Nu cred însă că asta ne afectează audienţa." Cît priveşte concurenţa, "dacă avem o ştire, dar o televiziune concurentă o prezintă mai repede, săpăm mai departe pentru a mai descoperi ceva în plus."