Ce-am învățat după ’77?

Ziua de 4 martie este probabil una dintre cele mai mediatizate zile din an. Este momentul în care presa ne amintește că în 1977, la ora 21,22, timp de 56 de secunde, milioane de români au trăit cutremurul care a produs cel mai mare număr de victime și cele mai mari pagube din istoria României moderne.

Cei care au simțit cutremurul povestesc cu teroare momentul, iar noi, sau unii dintre noi, care nu existam atunci, simțim un fior rece și încercăm să ne dăm seama pentru cîteva secunde cum am fi reacționat în acele momente, apoi mergem mai departe și sărim peste aceste gînduri care ne scot din zona de confort. Știm cu toții că există un pericol pe care nu îl putem controla și căruia nu ne putem opune, dar care planează deasupra noastră, și cu toate acestea este destul de greu să găsim timp ca să vorbim despre cutremur. Există prea multe necunoscute atunci cînd vine vorba despre el și parcă niciodată nu știm de unde să începem. Și de obicei nu începem.

Bucureștiul este una dintre capitalele europene cele mai vulnerabile din punct de vedere seismic, iar nevoia de pregătire în fața unui cutremur este mai mult decît evidentă. Această nevoie a fost tratată în ultimii 45 de ani cu ignoranță, lipsă de acțiune și de informare, mituri urbane și o birocrație care conduce și mai mult în necunoscut atunci cînd vine vorba despre ce putem face practic. Problema riscului seismic s-a aflat de fiecare dată la sfîrșitul listei și nu a fost o prioritate reală pentru nici o administrație, iar asta a accentuat și mai mult dimensiunea problemei în ultimii ani.

În prezent, în București există, în mod oficial, 2.400 de clădiri vulnerabile în fața unui cutremur major. Acest lucru reiese din expertizele tehnicile realizate din 1990 pînă în prezent și în urma cărora aceste clădiri au fost încadrate în clasele I și II de risc seismic și în categoriile de urgență U1, U2 și U3. Ceea ce nu știm este starea și vulnerabilitatea a mii de clădiri care nu au expertiză tehnică și care au fost construite atît înainte de 1940 (clădiri care au trecut prin două cutremure majore), dar și între 1940 și 1977 (după normative diferite de standardele actuale).

Identificarea clădirilor cu risc seismic nu o putem facem cu ochiul liber și este nevoie de expertiză tehnică din partea specialiștilor. Putem totuși vedea starea în care se află centrul Bucureștiului, degradarea clădirilor istorice, abandonul și uitarea, care îl fac să pară un oraș al nimănui. Această imagine dezolantă a centrului orașului se datorează unui cumul de factori. Unul dintre factorii determinanți a fost legea naționalizării caselor din 1950, prin care mii de imobile private au trecut în proprietatea statului, fiind administrate de IAL (Întreprinderea de Administrare Locativă), devenit ulterior ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă), iar în prezent AFI (Administrația Fondului Imobiliar). Între timp, miile de imobile naționalizate în 1950 au îmbătrînit și au devenit mai vulnerabile și mai puțin îngrijite. După 1989, imobilele naționalizate și-au modificat statutul și au intrat într-un regim juridic incert care continuă și astăzi: litigii, retrocedări, transferul drepturilor litigioase, moșteniri, drepturile de achiziție din partea chiriașilor de la ICRAL/IAL, locuiri ilegale, nerevendicări și altele.

Ce se vede sub ochii noștri din acest amalgam de probleme juridice? Un oraș cu un centru neutilizat, cu mii de clădiri într-o avansată stare de degradare și pe deasupra cu o vulnerabilitate seismică accentuată de proasta administrare. Înțelegerea deficitară a proprietății în țara cu cel mai mare procentaj de proprietari de imobile a rezultat într-un excedent de drepturi și un deficit de responsabilități asupra bunurilor imobiliare. Firește că acestor probleme li se adaugă altele la fel de greu de gestionat: lipsa resurselor financiare ale proprietarilor acestor clădiri, dimensiunea redusă a mecanismelor de finanțare care să încurajeze consolidările și restaurările, dar și birocrația greoaie care întîrzie nepermis șantierele și descurajează puținii oameni care se mobilizează pentru a schimba lucrurile. Să nu uităm însă de piața imobiliară, care profită din plin de cererea ridicată de apartamente și case din centrul orașului, atît pentru cumpărare, cît și pentru închiriere. Dezechilibrul dintre cerere și ofertă oferă un spațiu ridicat de manipulare a prețurilor, de supraevaluare și de mascare a riscului seismic pentru potențialii cumpărători/chiriași.

De ce (nu) ne este frică de cutremure?

Atunci cînd vine vorba de cutremur, ne este frică de clădiri, ne este frică pentru că nu știm ce să facem și ne este frică de modul cum vor gestiona autoritățile o astfel de situație. Ce știm despre cutremure este că sînt diferite, ca intensitate, durată, adîncimea la care se produc, iar nici un cutremur nu seamănă cu altul.

Cutremurul din 1977 a avut magnitudinea de 7,2 grade, iar cel din 10 noiembrie 1940 a avut 7,4 grade. Între cele două a fost o distanță de 37 de ani, dar între cutremurul din 1940 și cutremurul major de dinaintea lui, cel din 1838, care a avut magnitudinea de 7,5 grade,  a fost o distanță de 102 ani. Concluzia unei astfel de analize este că trebuie să fim mereu pregătiți și că, din nefericire, statisticile și cifrele nu sînt lămuritoare.

Cel mai discutat subiect, reluat anual în preajma zilei de 4 martie, este „nu s-a făcut nimic”. În primul rînd, statul nu a făcut nimic la nivel de prevenție, astfel încît sîntem extrem de nepregătiți în fața unui cutremur. Și mai trist este că în viitor nu se întrevede vreo schimbare.

Cel mai elocvent exemplu de pregătire la care ne raportăm este Japonia. Nivelul de pregătire, modul în care acționează și se organizează oferă un nivel ridicat de încredere și certitudine cetățenilor.  E ceva ce ne-ar oferi un sentiment de siguranță dacă s-ar întîmpla și la noi. În Japonia, frecvența cutremurelor este mult mai ridicată, asta înseamnă că japonezilor li se amintește destul de frecvent că se află într-o regiune seismică. Din 1990 pînă în prezent, în Japonia au avut loc 23 de cutremure peste magnitudinea de 7 grade, ceea ce înseamnă că, de la mic la mare, locuitorii conștientizează riscurile. Frecvența seismică reprezintă cel mai puternic argument de pregătire, iar în Japonia cutremurul este o normalitate integrată în viața de zi cu zi.

În România ultimilor 45 de ani am avut un singur cutremur major, pe care și-l amintesc doar cei care au peste 47 de ani, și alte trei cutremure cu magnitudinea de peste 6 grade. Ceea ce înseamnă că, la noi, frecvența cutremurelor provoacă un balans între uitare și un firav semnal de alarmă.

Concluzia este că, dincolo de modul în care ne găsim noi, românii, nepregătiți pentru orice, în general, există și un context fizico-geografic care influențează direct comportamentul social și raportarea la acest hazard natural. Iar frecvența redusă a cutremurelor din România face mult mai grea această raportare în rîndul populației. Totodată, riscul seismic nu este un aspect prezent pe agenda europeană, România fiind printre puținele țări din UE unde există această vulnerabilitate.

Cum înțelegem cutremurele?

Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN) desfășoară din 2019 proiectul de pregătire pentru cutremur „Antiseismic District” în parteneriat cu Asociația pentru Reducerea Riscului Seismic – Re:Rise și cu susținerea fondului Bucureștiul Pregătit, gestionat de Fundația Comunitară București. Proiectul are ca scop informarea, educarea și pregătirea în caz de cutremur, și propune un set de acțiuni individuale, practice și responsabile pentru reducerea riscurilor în cazul unui cutremur major.

În acești trei ani am interacționat cu mii de oameni în București, am făcut întîlniri comunitare cu persoane care locuiesc în blocuri cu risc seismic, am făcut cursuri de pregătire în școli, am discutat cu administratori de bloc. Pe baza acestui dialog constant cu oamenii, care s-a dovedit o experiență foarte valoroasă, am construit pașii următori ai proiectului, am testat metode și abordări și am început să înțelegem mai bine percepțiile pe care le au oamenii despre cutremur.

Am înțeles din interacțiunile pe care le-am avut că oamenii se învîrt în jurul unor mituri care îi ajută să doarmă liniștiți și care îi fac să uite riscul seismic – de exemplu, mitul securistului care a locuit în bloc și care s-a asigurat că blocul a fost consolidat (chiar dacă nu există dovezi în acest sens) sau că blocul a fost construit să reziste, tocmai pentru că aici a locuit nepoata lui X, mitul că blocul a fost gîndit să aibă 13 etaje și să reziste la cutremur, dar s-au făcut doar 8 etaje, însă avînd structura de 13 etaje este sigur, mitul blocului cu sistem antiseismic pe roți sau pe bile, mitul tencuielii antiseismice, mitul că o clădire care a trecut prin două cutremure rezistă sigur și la un al treilea...

Atunci cînd vine vorba de cutremur, oamenii se gîndesc doar la locuințe și la consolidarea imobilului, modul în care pot acționa nu este conștientizat ca fiind extrem de important. Puțini își pun problema că este esențial ca în timpul unui cutremur să rămîi pe loc, să nu fugi pe scări și să te adăpostești sub o piesă de mobilier solidă. Domină ideea de adăpostire sub tocul ușii, o variantă care este optimă dacă locuim într-o casă veche, dar care nu este sigură dacă locuim la bloc, pentru că normele de construire s-au schimbat. Este răspîndită impresia că siguranța seismică a clădirii echivalează cu absolvirea de orice alt pericol. De cele mai multe ori nu se ia în calcul faptul că, indiferent de cît de solidă este structura clădirii în care ne aflăm, mișcarea provocată de seism produce deplasarea obiectelor, iar acestea ne pot răni. Este important ca obiectele de mobilier înalte, TV-ul, obiectele suspendate etc. să fie ancorate, să nu fie lucruri grele pe rafturile de sus, să nu avem rafturi deasupra patului sau a zonelor în care stăm de obicei.

Puțini iau în calcul că după un cutremur major sînt șanse foarte mari ca electricitatea și rețelele telefonice să nu funcționeze și astfel există posibilitatea să nu putem comunica cu membrii familiei sau cu cei apropiați. Pentru a preîntîmpina asta, e importantă stabilirea unui punct de întîlnire cu familia și cei apropiați, care să fie în preajma locuinței și într-un spațiu deschis, fără clădiri (ideal un parc). Am înțeles că doar cîțiva dintre cei cu care am interacționat au un rucsac de supraviețuire, cu strictul necesar care ne oferă independență în primele 72 de ore după cutremur. Chiar dacă e greu de închipuit, supermarket-urile și farmaciile nu vor funcționa imediat după cutremur, de aceea este important să avem această rezervă care să ne permită să ne descurcăm singuri pînă la revenirea la normalitate.

Acestea sînt doar o parte din măsurile importante de prevenție înainte, după și în timpul unui cutremur major. Ele sînt cuprinse în ghidul de pregătire, „Cum poți supraviețui unui cutremur”, pe care ARCEN l-a lansat în iunie 2021, care a fost tipărit în 70.000 de exemplare și distribuit gratuit bucureștenilor.

În mod evident, nu există o formulă sigură în cazul pregătirii pentru cutremur, dar primul pas este informarea, care inevitabil duce la conștientizare. Nivelul de informare ne face să știm cum să ne comportăm în caz de cutremur, dar și cum să punem presiune constant pe autorități pentru a veni cu planuri și măsuri concrete de consolidare și de prevenție.

Alberto Groșescu este director executiv ARCEN.

Foto: wikimedia commons