Ce-am căutat în viaţa lor?

Ana-Maria CAIA
Publicat în Dilema Veche nr. 717 din 16-22 noiembrie 2017
Ce am căutat în viaţa lor? jpeg

Cu foarte puțin timp înainte să plece pe lumea cealaltă, bunica mea paternă m-a întrebat foarte serios dacă nu mi-e frică. În vremea aceea călătoream aproape încontinuu, produceam o emisiune de călătorii și, în general, cu treabă sau fără treabă, simțeam nevoia să plec undeva, eram ca un junkie, trăiam pentru următoarea desprindere de locul meu, pentru următoarea mică revelație legată de locuri și oameni necunoscuți. „De ce să-mi fie frică?“, am întrebat-o rîzînd, dar ea era foarte serioasă, „în primul rînd să stai în aer într-o burtă de fier“, și eu iar am rîs, „și-apoi de străini, de ce să stai printre străini?“, și eu am rîs din nou și-mi venea să îi mărturisesc că, pentru mine, oamenii din satul ei de munte sînt la fel de străini ca aceia din satul de munte din Nepal pe care-i văzusem cu o săptămînă în urmă, dar nu se făcea să-i spun atunci că toată plimbăreala asta a mea e și-o formă de dezrădăcinare, nu numai o căutare.

Eram într-o bărcuță pe lacul Chini, în Malaezia, și barcagiul a cotit pe un canal îngust, ca acelea din Delta noastră. În jur, o junglă cu vegetație explodată, coroanele arborilor cădeau în cascade pînă atît de jos, încît frunzele ne atingeau. Uite un șarpe, uite o iguană uriașă, ăsta o fi un varan, adrenalină pompată în sîngele nostru în vreme ce barca luneca încetișor în lumea aceea străină și serenă, nu părea să ne bage nimic în seamă. Am oprit să mîncăm la o familie care locuia în apropiere, aveau doi copii care ajutau la pusul mesei și două căprioare pitice, un fel de șoricei cu corp de căprioară, care se învîrteau aiurea prin bătătură. Cînd ne-am reluat călătoria, după-amiază, am ieșit din nou pe lacul gigantic să mergem într un sat de Orang Asli, cei mai vechi locuitori ai Malaeziei peninsulare. Am debarcat pe un ponton șubred sub care se jucau, înotînd, cîțiva puști și ne-am prezentat cu zîmbetul pe buze în cătun. Nu ne aștepta nimeni, ba mai mult, nimeni nu ne băga în seamă descinderea și a fost prima oară, în lungile mele călătorii, cînd am înțeles cum e să fii un necunoscut pentru ceilalți și nu pe dos. Ne-am așezat undeva între casele de bambus, așezate circular, stingheri, cîtă vreme barcagiul nostru povestea cu doi bărbați, habar nu am dacă despre noi sau despre vreme. Copiii mici și femeile se uitau la noi din spatele ușilor sau pur și simplu își vedeau de treabă ca și cum nici n-am fi fost acolo. Am așteptat. Veneam de la capătul lumii, de ce m-aș fi grăbit să plec? Știam că atunci și acolo eu sînt mult mai exotică pentru oamenii aceia decît sînt ei pentru mine. Că pentru ei necunoscutul și necunoscuții sînt rari și neașteptați, poate ca un dar, poate ca o neplăcere. Pe măsură ce trecea timpul, viața satului se restarta. Niște copilandri tîrîiau un obiect care fusese cîndva o carte frumos ilustrată. Femeile curățau legume. Băietanii alergau un șomoiog de -pungi. După un timp, un bărbat a apărut lîngă noi, cu o țeavă de lemn în mînă și cu niște mici săgeți. A pus tubul la gură și a suflat măiastru, trimițînd una din săgeți într-un copac din apropiere. Apoi ne-a invitat să facem același lucru, pe rînd, ca ntr un sărut ritualic, pe malul celui mai mare lac malaezian, la apus de soare.

Cu cît te îndepărtezi mai mult de „centru“, cu atît necunoscutul devii mai curînd tu, neașteptatul e de partea cealaltă, mai mirată chiar decît tine că exiști. Am trăit asta într-o splendidă seară de primăvară, în sud-estul Turciei, foarte aproape de granița cu Siria, cînd mi s-a năzărit de pe șosea că văd, în vîrful unui munte, o cetate. Am insistat să urcăm și, ajunși acolo, am descoperit că fortăreața ascundea un sat cu puțin peste o sută de locuitori. Am primit lipie caldă, tocmai scoasă dintr-un cuptor de lut, migdale și ceai, și am fost supuși unui lung interviu despre cine sîntem și ce vrem de la viața noastră, deși noi aveam în genți microfoane și camere pentru interviuri. În India, lîngă niște splendide temple hinduse și budiste, meșteșugit clădite în peșteri, cu un picior rupt, așezată într-o lectică, am fost supusă unui tir neîntrerupt de fotografii făcute cu mobilul, care imortalizau bizara mea trecere pe-acolo și, dacă nu era un rîs de neoprit în jurul meu, aș fi jurat că-s cel puțin vreo vedetă pe covorul roșu. Mi s-a întîmplat chiar și-n Golful Thailandei să fiu luată drept (pe drept) o ciudățenie exotică, atunci cînd m-am apucat, alături de niște iscusiți pescari, să culeg scoici-limbă din mîlul apei. Și toate aceste experiențe, în care „vînatul“ a devenit „vînătorul“, mi au confirmat că, oricît am umbla pe glob și oricît Google Maps am avea, și Wikipedia, și milioane de surse de informații, lumea asta rămîne vrăjită și cu atîta necunoscut în ea cît să merite să ne mai mirăm. Măcar de mirarea celorlalți despre noi.

Ana-Maria Caia este redactor-şef al revistei Şapte Seri.

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Imagini emoționante cu Bruce Willis sărutându-și soția, la aniversarea nunții. Actorul luptă cu demența
Bruce Willis și Emma Heming au sărbătorit marți cea de-a 14-a aniversare a căsătoriei lor. Soția starului și-a amintit cum și-au reînnoit jurămintele și a postat pe Instagram o fotografie emoționantă cu un sărut de la o aniversare anterioară.
image
Un nou aquapark în România: poate fi comparat cu celebrele băi din Ungaria
Aquaparkul de pe fostul stadion UMT va purta numele de Amazonia, având în vedere că interiorul a fost amenajat cu ornamente și decorațiuni care amintesc de o junglă. Proiectul se ridică la peste 83 de milioane de lei, din care aproape 29 de milioane de lei sunt fonduri europene nerambursabile.
image
Un șofer român de TIR a explicat cum a ajuns să câștige 4.200 de euro pe lună VIDEO
Un tânăr român, care lucrează ca șofer de TIR la o firmă de curierat din Germania, a dezvăluit într-un clip video publicat pe TikTok cum a ajuns să încaseze 4.200 de euro pe lună.

HIstoria.ro

image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.