Ce a vrut să fie și ce a fost

- și încă mai este - "Războaiele nu se cîştigă neapărat cu armele" - acesta a fost raţionamentul vizionar care a stat la temelia extraordinarei aventuri radiofonice care s-a numit "Europa liberă". Acest post a început să emită în toiul războiului rece, ca o contrapondere la izolarea de lumea dinafară şi la intoxicarea ideologică sistematică a populaţiilor Europei de Est de către noile regimuri de "democraţie populară", instaurate de ocupaţia sovietică. Ideea înfiinţării acestui post (şi a unui post paralel numit Radio "Libertatea" pentru spaţiul sovietic) a fost avansată de Administraţia preşedintelui american Dwight Eisenhower. Ea a devenit un proiect important şi un obiectiv prioritar în bătălia de idei din a doua jumătate a secolului trecut. Misiunea acestui post de radio era de a informa, cu alte cuvinte de a învinge blocada informaţională impusă de sovietici şi de regimurile satelite şi de a include populaţiile din acele ţări în circuitul mondial de ştiri şi idei. "Europa liberă" va face cunoscut milioanelor de ascultători ai săi ce se întîmpla în realitate în alte ţări şi în propria ţară, le va oferi o arie largă de păreri, cele mai multe interzise de dictatură, le va intermedia o legătură cu istoria şi cu tradiţiile naţionale autentice şi le va ţine companie în vremuri de restrişte. Toate Administraţiile americane care s-au succedat în perioada postbelică au susţinut acest proiect atît ca o datorie morală, cît şi ca un imperativ strategic. Ele au fost dispuse să cheltuiască miliarde de dolari pe parcursul unei jumătăţi de secol, în această întreprindere. Investiţia s-a dovedit nu numai înţeleaptă, ci şi extrem de eficientă. Căci, din fericire, comunismul nu a trebuit să fie înfrînt cu forţa armelor, pentru acumularea cărora se cheltuiseră sume astronomice, ci s-a dezintegrat mai curînd într-o bătălie de idei, în care un post de radio a fost vîrful de lance, la un cost incomparabil mai mic. Rolul primordial al "Europei libere", aşa cum a evoluat pe parcursul deceniilor de dictatură comunistă, a fost de a-şi informa ascultătorii, a-i pune în contact pe calea undelor cu restul lumii, a le ţine companie în vremuri de restrişte, a-i ajuta să-şi prezerveze demnitatea, istoria şi europenitatea, menţinîndu-le speranţa că "şi nenorocirea asta va trece". "Europa liberă" a repurtat peste tot succese remarcabile, dar poate nicăieri acest succes nu a cunoscut forma şi amploarea din România. Ea era percepută de ascultătorii din ţară ca vocea unei sperate Românii libere şi acest lucru ar părea să explice amintirea ce dăinuie şi astăzi în mintea cîtorva generaţii de români a acelei ciudate comuniuni ce se legase între postul din München şi ascultătorii săi din România. O amintire pe care filmul lui Alexandru Solomon o evocă cu discreţie, subtilitate şi superbă artă cinematografică. Prima emisiune în limba română a "Europei libere" s-a transmis la 14 iulie 1950. Fusese un start modest al unei aventuri radiofonice care avea să capteze atenţia unui public vast, interesat şi loial. Nicăieri în toată Europa Răsăriteană audienţa postului nu a fost mai mare (procentual vorbind) decît în România. În anii ’80, sondajele realizate pe eşantioane alese cu grijă de institute specializate din Occident estimau auditoriul românesc al "Europei libere" la peste 60% din populaţia adultă a ţării. Dar nu numai numărul, ci şi frecvenţa ascultării, ca şi devotamentul şi încrederea ascultătorilor români erau mai impunătoare decît în alte ţări. Se vorbea româneşte pe undele "Europei libere" în programe de informaţii, analize şi comentarii dedicate situaţiei politice interne şi internaţionale, culturii, unor evenimente de interes uman, în ample reviste ale presei româneşti şi străine, în reportaje şi corespondenţe din principalele capitale ale lumii. Ştirile transmise erau selectate cu grijă, verificate din cel puţin două surse diferite, şi prezentate cu promptitudine. Analizele se redactau cu claritate, erau întemeiate pe fapte şi argumentate temeinic. Eram desigur critici ai guvernanţilor comunişti din ţară, făceam însă şi aprecieri pozitive cînd era cazul, în special cu privire la politica externă a regimului, căutînd să încurajăm înclinaţiile spre o independenţă reală faţă de Moscova. Foloseam de regulă un limbaj adecvat, civilizat şi cu un minimum de adjective. Excesele de limbaj, afirmaţiile gratuite, insultele, intonaţiile zeflemiste, interpretările forţate nu erau admise. Şi rămînea destul loc pentru stiluri variate, tratări originale, personalităţi jurnalistice distincte, voci inconfundabile. "Europa liberă" se adresa preţiosului său auditoriu românesc timp de 13 ore pe zi prin glasurile bine cunoscute, aşteptate, ascultate cu interes şi nu de puţine ori cu afecţiune ale unor Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Georgescu, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp, Max Bănuş şi ale atîtor altora. Legende s-au născut în jurul unora dintre ei. Şi furii ucigaşe s-au dezlănţuit la vîrful ierarhiei comuniste împotriva lor. Zeci de mii de pagini din dosarele Securităţii narează şi probează obsesiile criminale ale regimului. Au fost atentate şi morţi. Succesul "Europei libere" a costat vieţi omeneşti. Anii ’80 au fost cu deosebire periculoşi. Spre sfîrşitul acelui deceniu, "Europa liberă" a ieşit victorioasă. Una dintre expresiile folosite frecvent la "Europa liberă" afirma: Our business is to go out of business. Într-o traducere liberă, am spune "Afacerea noastră este să dăm faliment". Într-adevăr, mai multe servicii ale "Europei libere" s-au desfiinţat. În locul lor însă au apărut altele. Atenţia principală nu mai este în Europa, ci în Asia (Radio "Asia liberă"). Bătălia nu mai este cu comunismul, ci cu terorismul. Am învins într-un loc, ne mutăm trupele în altă parte. E oare o lume mai bună? P.S. "Europa liberă" mai transmite şi azi, chiar şi în limba română. Mai ales către Moldova, dar are o emisiune compactă şi pentru devotaţii ei din România.