Ce a fost și ce a rămas
După căderea regimului comunist, s-a putut scrie și vorbi despre cenzură, au apărut și multe cărți, cîteva remarcabile. Din păcate pentru publicul și scriitorii de azi, modul cum în aceste cărți s-a urmărit sau analizat acest fenomen a pus o amprentă greu de schimbat asupra percepției contemporane, și anume: cenzura presupune a tăia ceva dintr-un text, iar studiile, cărțile analizează ce anume se taie. Cititorii, dar și creatorii ajung, logic, la concluzia că dacă nimeni nu-ți mai taie cuvinte, fraze sau chiar pagini întregi din carte înseamnă că nimeni nu te mai cenzurează, că cenzura nu există. Fals. Periculos de fals.
În România comunistă, putem vorbi, cronologic, de trei perioade în domeniul cenzurii: I. 1944-1949 – cenzura coordonată de consilierii sovietici; II. 1949-1977 – cenzura Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor; III. 1977-1989 – cenzura partidului și a Securității. Cea mai analizată perioadă este a doua (nici la prima, nici la a treia nu există suficiente documente de arhivă, ca să poată fi studiate): la începutul anilor 2000, la Arhivele Naționale Istorice Centrale a fost desecretizat și pus la dispoziția cercetătorilor fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” – al instituției numite, generic, „Cenzura”. Înființată în 1949, după modelul instituţiei similare din URSS – Glavlit, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a avut, într-adevăr, cele mai multe atribuții în domeniul cenzurii. În 1975, Direcția a devenit Comitet (și de aici numele fondului la ANIC). Deși instituția avea o structură complexă, cu multe departamente (numite strategic „unități”), interesul specialiștilor s-a oprit aproape în exclusivitate asupra activității de la departamentul „Literatură”, creîndu-se astfel impresia că cenzura beletristicii ar fi cea mai importantă preocupare a DGPT. În 1962, de pildă, numărul total al angajaților acestei instituții era de 435 de persoane, dintre care doar 21 lucrau la Unitatea „Literatură” (fostă „Controlul cărții”), adică în jur de 5%. Ce atribuții aveau celelalte departamente se cunoaște mai puțin.
În 1977, Nicolae Ceaușescu dispune desființarea CPT, dar entuziasmul a fost de scurtă durată, pentru că după asta cenzura a fost resimțită, uneor chiar și mai crunt decît înainte, de creatorii din toate domeniile. Cum a fost posibil așa ceva?
DGPT (așa-zisa „Cenzură”) a acționat întotdeauna în cadrul unui sistem complex, format din cîteva instituții interacționînd între ele. Acest fapt a permis ca, atunci cînd o instituție dispare din schemă, întregul „edificiu” să reziste și să își continue activitățile senin și impecabil. Chiar dacă DGPT avea, la un moment dat, cele mai multe atribuții în domeniu, aceasta nu se afla, de fapt, în vîrful ierarhiei. Deasupra tuturor se afla partidul, care dădea ordine. Deseori, vom găsi în arhiva cenzurii rapoarte, note care erau adresate secției Propagandă și Agitație a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu specificările: „propunem interzicerea”, „vă rugăm să decideți” etc. Exista, de altfel, la sediul instituției din Casa Scînteii un birou cu telefon, unde stătea cîte un cenzor și aștepta zi și noapte ordine de la partid. Ordinele, dispozițiile sosite erau transcrise și transmise mai departe. Astfel, de multe ori, DGPT era o structură mediană, care relaționa cu celelalte instituții în vederea controlului total al informației. De altfel, partidul făcea totală abstracţie de toate etapele cenzurii, dacă avea interes să publice o anumită lucrare. De menționat că vîrful piramidei în ierarhia cenzurii comuniste îi aparţine conducătorului suprem, de capriciul sau gustul căruia depindeau operele scriitorilor, ale savanţilor, jurnaliştilor, iar uneori şi viaţa acestora. În anii de dictatură stalinistă, de pildă, această formă de control a avut consecinţe extreme: din nefericire, Stalin se interesa foarte insistent de ceea ce se publica și mulți autori nevinovaţi au plătit cu viaţa pentru creația lor. Nici Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu nu au fost insensibili în acest domeniu, implicîndu-se destul de des, oportunist și agresiv, în zone unde nu aveau ce căuta (și tăia). În ultimul deceniu comunist, la onorificul post de „prim cenzor” al ţării concura şi prima doamnă, „savantul de renume mondial“ Elena Ceaușescu. De la celebrul „Cabinet II” al Partidului Comunist veneau deseori indicaţii aberante și arbitrare, care trebuiau executate fără drept de apel.
După 1977, cînd s-a desființat DGPT-CPT, dar mai ales după 1989, cînd s-a desființat și partidul comunist, cea mai puternică instituție cu atribuții de cenzură a fost Securitatea (și structurile ei supraviețuitoare timpurilor și intemperiilor politice). Securitatea și Cenzura și-au disputat încă de la înființarea lor (1948 și, respectiv, 1949) tot felul de atribuții în zona de control al tipăriturilor, instituțiile au colaborat în mod constant, iar, la un moment dat, organele Securității vor domina DGPT („Cenzura”). Adevărata cenzură prealabilă în cazul multor opere se făcea în birourile Securităţii, cînd scriitorii (suspectaţi) erau urmăriţi, iar manuscrisele lor, confiscate, nu mai ajungeau la tipar. Cenzura Securității s-a numit și cenzura represivă, cînd puteai face ani buni de pușcărie pentru niște poezii citite într-un cenaclu, pentru deținerea sau difuzarea unor cărți interzise, pentru bancuri piperate împotriva sistemului și alte asemenea activităţii care erau bine definite în Codul Penal (agitaţie şi propagandă anticomunistă, difuzare intenţionată a informaţiilor false, care denigrează sistemul, crimă de complot în scop de trădare, spionaj, uneltire contra ordinei sociale, crimă contra păcii, omisiune de denunţ, discuţii duşmănoase la adresa regimului etc.). În Uniunea Sovietică, partidul comunist a utilizat cu succes conceptul „divide et impera”, adică partidul domina destul de abil ambele instituții, în ciuda nereușitelor, dar nenumăratelor încercări ale KGB-ului de a-și subordona Glavlit-ul. În România, puterea Securității va spori după ce instituția cenzurii se va desființa.
Sistemul complex al cenzurii presupunea cîteva etape (precontrol, control postcontrol/postcenzură), în care erau implicate, avînd un rol important, editurile și revistele. Cenzura editorială a fost cel mai viu resimțită de autori, fiind și unica etapă la care aceștia puteau să discute deschis cu redactorii și să negocieze anumite modificări în text. Uniunile de creaţie din toate domeniile au fost şi ele înfiinţate pentru a manipula şi coordona activitatea membrilor lor. Dar și ele erau controlate de partid. Transformarea scriitorilor în instrumente de propagandă trebuia să se producă treptat şi cu precauţie, autocenzura fiind principiul de bază al întregului sistem cenzorial și cea mai importantă formă de cenzură. Să nu uităm nici de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acolo unde în 1977 s-au transferat cei mai mulți cenzori, cu tot cu cîteva departamente. Acest consiliu a preluat cele mai multe atribuții în domeniul cenzurii, fiind, de asemenea, controlat de partid. Mai funcţiona şi cenzura militară a Statului Major care controla doar publicaţiile Ministerului Apărării şi avea atribuții mai înguste. Erau comitete, comisii, dar și cititori zeloși care trimiteau adevărate delațiuni despre ce li se părea a fi subversiv într-o carte sau un articol.
După 1990, instituțiile cenzurii au cam rămas aceleași, reformulate, restructurate, adaptîndu-se noilor condiții și forme de cenzură. Principiile cenzurii s-au modificat însă fundamental. Trebuie să menționăm că nici regimurile democratice nu vor/pot să-și definească deschis politica în domeniul cenzurii. A nu se înțelege că nu o practică. În comunism, oficial, cenzura nici nu exista. Cenzorii se numeau lectori, inspectori, pentru cea mai dură cenzurare folosindu-se termenul neutru „control”. În democrație, un set de multiple drepturi ale omului și alte drepturi, dar și definiția însăși a „democrației” limitează oficial cenzura, dacă nu o anulează de tot. Totuși, orice putere, indiferent de regim, se pare că nu poate funcționa fără cenzură, fără a controla cît mai multe sfere de influență. Primul moment, după căderea regimului comunist, care trebuie evidențiat este descentralizarea, nu mai există acel unic partid, care să dețină „adevărul”. Vorbim aici de „atomizarea” cenzurii. Al doilea moment îl constituie „privatizarea” (cenzurii), care generează limitări la fel de arbitrare și de subiective ca în comunism. Pentru că nu se mai taie direct din text, nu mai există dovezi palpabile, cenzura este mai greu de prins într-un cadru legal, care să poată defini abuzul sau încălcarea unor drepturi. Specialiștii spun: „cenzură invizibilă”. Unde căutăm azi cenzura? Acolo unde există vizibilitate și actorii de prim-plan nu sînt cei merituoși, inteligenți, cu opinii personale, ci niște mediocri, oportuniști incompetenți. Explicația ar fi că cenzura nu doar „taie”, nu doar scoate informația/persoana care o deranjează, ci și pune ceva, obedient, incompetent (și deci controlabil), de obicei, în loc. Această dublă acțiune este trecută cu vederea, de obicei, pentru că este nevoie de mult discernămînt, spirit critic, ca să poți identifica aceste mecanisme. Promovarea agresivă a mediocrității este o formă de cenzură. Indiferența bine organizată pentru multe subiecte, lipsa audienței, lipsa încurajărilor fac să se micșoreze, uneori pînă la dispariție, șansele ca textele considerate „periculoase” de sistem să ajungă la marele public sau la publicul-țintă. Abundența, diversitatea din anumite zone ascund, de fapt, conformism și redundanță sterilă. Cenzura economică nu este o formă nouă, a existat și înainte, dar în democrații e mai puternică, mai insidioasă și lovește categorii întregi, fără a se ține cont, ca în comunism, că unii ar fi totuși utili „cauzei”. Dispar emisiuni culturale, piața editorială, dar și alte ramuri culturale sînt private de fonduri, se încurajează emigrația în rîndul tinerilor care sînt predispuși spre nonconformism, schimbări și reforme etc. Apar, în schimb, acum, mai recent, noi politruci cu apucături dictatoriale, care reintroduc, fără nici o jenă, practici comuniste ale cenzurii. Te trezești cu texte tăiate din carte și cu argumente senzaționale, precum: „rezultatul muncii aparține instituției care prin personalul de conducere are dreptul de a hotărî rezultatul”. De la sine înțeles că unicul merit al „personalului de conducere” este adînca obediență față de structurile de putere, pentru care exercitarea cenzurii înseamnă și un nemărginit dispreț față de valorile democratice și drepturile cetățenești. Toate aceste mecanisme sînt coordonate de stat, căci „statul cenzor revine”, iar remarca specialistului francez Emmanuel Pierrat, în Cartea neagră a cenzurii, este valabilă, desigur, și pentru România.
Liliana Corobca este scriitoare și a cercetat cenzura comunistă din România. În 2014 a publicat Instituția cenzurii comuniste în România, Editura Ratio & Revelatio.
