Cazul Franţei: o stare de spirit înţeleasă de toţi

Cazul Franţei: o stare de spirit înţeleasă de toţi Aş vrea să fac o trecere în revistă a situaţiei din Franţa în ceea ce priveşte obligaţiile întreprinderilor faţă de comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea şi faţă de mediu. Noile responsabilităţi sociale ale întreprinderilor în condiţiile unei dezvoltări durabile ne pot apropia de tema discuţiei noastre de astăzi, mecenatul. În Franţa există un arsenal juridic format din numeroase legi care reglementează comportamentul întreprinderilor. De cîţiva ani, este urmărită mai ales influenţa acestor legi asupra investiţiilor. În fapt, dincolo de disputa terminologică despre "sponsorizare", "mecenat", "patronaj" şi altele, putem observa că în Franţa arsenalul juridic a ameliorat, de-a lungul timpului, ajutorul pe care statul îl acordă firmelor pentru a stimula mecenatul. S-ar putea spune că legile pentru stimularea mecenatului exprimă o anume criză a statului şi reprezintă o formă de dezangajare voită a statului în materie de finanţe publice, urmînd ca anumite cheltuieli să fie preluate de mediul privat. Întreprinderile franceze însă au înţeles foarte bine avantajul de a prelua aceste cheltuieli prin mecenat. O lege din 2003 a reglementat deducerile fiscale ale întreprinderilor ţinînd cont de sumele destinate de acestea mecenatului. După apariţia acestei legi, fondurile pentru mecenat au crescut foarte mult: s-a creat o stare de spirit foarte bine înţeleasă şi de stat, şi de investitorii privaţi, şi de cei care solicitau fonduri pentru proiecte educaţionale sau culturale. Întreprinderile sînt obligate să aibă o politică de comunicare foarte dezvoltată: funcţionăm într-o economie de piaţă, în care produsele sînt comparabile, şi atunci e nevoie de un marketing care să permită această comparaţie, astfel încît să se poată face diferenţa între produse şi întreprinderi. Mecenatul nu este decît un mijloc printre altele din arsenalul relaţiilor publice pentru a încerca să se facă această distincţie. Trebuie să existe aşadar un echilibru între diferitele bugete de comunicare şi canalele de comunicare utilizate. Mecenatul nu este o modă, nu este un act de generozitate, nu este, cum se spune în Franţa, un caprice du Président, nici un lux al oamenilor bogaţi ori o formă de publicitate mascată, ci cu totul altceva. Are diverse forme - poate fi un aport financiar, un aport în natură, în tehnologie sau aportul în competenţă (care se dezvoltă foarte mult în Franţa în prezent: firmele pun la dispoziţia unor organizaţii personal pe care îl plătesc). Mecenatul este, înainte de toate, o formă de comunicare externă. În Franţa, practica obişnuită este de a plasa logo-ul firmei pe materialele de comunicare ale manifestărilor care beneficiază de mecenat. Dar există mai multe forme de mecenat. Mecenatul în sprijin cetăţenesc, dacă îl putem numi astfel, se referă la drepturile omului, educaţie şi alte activităţi care exprimă solidaritatea în sens larg şi se manifestă mai ales pe plan local, în comunităţi mici, este un mecenat "de proximitate". Mecenatul care susţine cultura, în schimb, este cel mai vizibil pe plan naţional. Există, apoi, mecenatul în favoarea sportului, care, din cauza unor scandaluri din ultima vreme (cazuri de dopaj şi altele), este într-o uşoară scădere, pentru că firmele serioase nu vor ca numele lor să fie legat de astfel de scandaluri. S-a dezvoltat în schimb foarte mult mecenatul în sprijinul mediului, al proiectelor de cercetare care vizează dezvoltarea durabilă, domeniu de care firmele sînt tot mai interesate în ultimii ani. Firma Schneider, de pildă, a creat chiar un post de director "pentru mecenat şi pentru dezvoltare durabilă". Este o direcţie inedită, dar care tinde să fie preluată şi de alte întreprinderi, mai ales că problemele create de încălzirea globală nu pot fi, deocamdată, rezolvate de ştiinţă sau de state, astfel încît companiile se implică şi ele în proiecte de cercetare care se ocupă de mediul înconjurător. În acest fel, sînt satisfăcute interesele companiilor, dar şi ale statului, şi ale cetăţenilor.