Căutări în singurătatea loială a bătrînului
Aș putea merge la nesfîrșit pe un fir imaginar, unde singurătatea bătrînului poet este mereu și mereu tulburată de un copil care abia descoperă cuvinte și înțelesuri. M-am mirat de pălăria lui de pai devenită laitmotiv pentru locuitorii Jimboliei în momentul descălecării lui la granița de vest? Sau poate de geanta mare, de piele, în care-și purta cuvintele așezate pe foile întotdeauna fidele și pure confidente? Sau poate era chiar perioada cînd îi fuma pipa lui Magritte în versuri și eu mă holbam insistent. Poate că strategiile culturale pregătite pentru micul oraș de graniță îi amestecau gîndurile. Poate că am auzit oamenii strigîndu-l Petre, Pedro, Don Pedro, Don Pedro Pedrino, Petrică. Să fi tras cu urechea la discuțiile adulților, aparent rigide, printre care se afla și el?
Singurul aspect ancorat în realitate a fost drumul casă – școală primară și invers pe care-l parcurgeam cu aceiași pași mărunți și nesiguri, zi de zi, în cele trei anotimpuri, mai mult sau mai puțin blînde cu mine. Dimineața, un drum de cincisprezece minute cu diferite dimensiuni temporale, trasee limitate de geometria perfectă a orașului și multiple opriri nevinovate la prînz. Treceam, și aveam să conștientizez mai tîrziu, pe lîngă Fundația culturală româno-germană și, totodată, locuința lui Petre Stoica, iar la capătul drumului intram în imensa curte a școlii, care va deveni la scurt timp comună cu cea a Muzeului Presei „Sever Bocu”.
Port ghimpele vinovăției, o dojană pentru memoria care n-a păstrat nici măcar o frîntură din imaginea lui Petre Stoica, scriitorul pe care negreșit l-am întîlnit de-a lungul străzii Lorena sau în curtea școlii pregătind meticulos viitorul spațiu muzeal.
A trecut de atunci mult timp pînă să descopăr constructorul de strofe asimetrice, de cuvinte gazetărești sau constructorul de instituții care îl vor purta viu pe umerii noilor generații. Acum pot să-i simt prezența în tot ceea ce a lăsat moștenire spațiului cultural pe care l-a închegat timp de paisprezece ani – Simbolia, parte din Banatul copilăriei lui, dar și a istoriei literaturii mereu înfometată.
Așa cum orice regret se poate estompa dacă găsim soluții de remediere, am pornit la drum cu încercări naive, încercări cu nuanțe (poate) superficiale în paginile lucrărilor de licență și disertație. Dar n-am renunțat.
Anacronic, într-o vie poezie
Petre Stoica, cel care a scris despre obiecte îmbibate în animism, într-un stil pe care l-a cultivat de-a lungul timpului și l-a iubit, devine subiectul unei cercetări ample, o monografie a omului, poetului, publicistului, traducătorului și bibliofilului. Și un împătimit colecționar de presă. A fost și rămîne poet al lucrurilor, al faptelor, al cotidianului, care a crescut în grădina lui A.E. Baconsky.
Cu o notă informativă, recurg la o scurtă prezentare wikipediană: născut la 15 februarie 1931 în Peciu Nou, termină liceul la Timișoara, ca mai apoi să urmeze drumul spre Capitală pentru a studia în cadrul Facultății de Litere. Acceptă postul de corector la ESPLA și devine tînărul poet cu debutul în revistele Steaua și Tînărul scriitor. Trăiește boema anilor ʼ50 cu tovarăși precum Nichita Stănescu, Modest Morariu, Grigore Hagiu, Matei Călinescu, Anghel Dumbrăveanu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Nicolae Breban. După ani în care a fost corector, redactor, traducător, scriitor, gazetar, iubitor de vechi, a ales să renunțe la agitația Capitalei în favoarea unui oraș de graniță căruia să-i resuscite viața culturală.
Timp de paisprezece ani, pînă la plecarea sa într-o vie poezie, a înființat și îngrijit Fundația culturală româno-germană care-i poartă numele, o cafenea literară, a organizat evenimente de tot soiul, dar a și publicat alte volume de poezie sau articole în diferite ziare. Iar visul lui, pe care n-avea curajul nici măcar să-l rostească, ci îl purta în imaginație ca pe un gînd intim și rușinos, a prins viață în 2007: înființarea Muzeului Presei „Sever Bocu”. Un spațiu prăfuit de comorile pe care le-a agonisit în ani și apoi a fost luminat de poet și de oamenii care i-au trecut și încă îi trec pragul.
Nu că o fundație culturală româno-germană ar fi ceva cu totul nemaivăzut, dar faptul că Petre Stoica era și administrator, președinte, secretară, dar și grădinar sau femeie de serviciu, la o vîrstă la care trebuia să-și odihnească gîndurile, tocmai acest lucru o face să fie ieșită din comun. O instituție fără angajați, cu scopul de a redescoperi valorile culturale, spirituale germane și române din Banat și a le promova prin intermediul evenimentelor organizate de marele poet. Fundația găzduia evenimente culturale, întîlniri și expoziții de mare amploare, acolo, printre rafturile cu mii de cărți colecționate într-o viață de om și aduse din București.
În vara anului 2003, Petre Stoica inaugurează la Jimbolia Cafeneaua literară „Apunake”, numele unui personaj îndrăgit din care recita cu multă pasiune în anii studenției. Cafeneaua literară era o mai veche obsesie care a avut un succes răsunător la scurt timp de la inaugurare, devenind punct de atracție. Aici se organizau lansări de carte, cenacluri literare, expoziții, întîlniri pentru oamenii care împărtășeau opinii și iubeau cuvîntul. Oameni care descopereau orașul Jimbolia și istoria lui.
Muzeul Presei își deschide porțile în 2007, cu doi ani înainte de plecarea lui Petre Stoica cu totul în poezie. Un spațiu care așază pe aceleași rafturi, fără vreo confruntare de statut, presa de pe teritoriul României și presa diasporei, indiferent de limbă. „Presați de o realitate tot mai grăbită, captivi ai unui imperiu mediatic tot mai afundat în robia senzaționalului efemer, vă invităm să punem împreună piatra unghiulară și de temelie a unei instituții ce a construit o lume în adevăr și responsabilitate”, afirmă Petre Stoica în ziua inaugurării, privind deopotrivă spre reprezentanții mass-media, cît și spre ceilalți devoratori de știri.
Muzeul Presei a fost un proiect care s-a măsurat în luni de muncă și zeci de planuri schimbate, toate sub meticulozitatea poetului; întîlniri cu arhitecta Mihaela Șchiopu, planuri cu primarul orașului, schițe cu tîmplarii, căutarea altor obiecte vechi, logistica ziarelor și să nu mai vorbim de interminabilii pași birocratici. Dar iată că, în pofida parcursului anevoios, poetul a lăsat „un munte de valori” unui oraș în care, la vîrsta senectuții, a electrizat viața culturală, devenind amfitrionul Jimboliei.
Petre Stoica, protagonist într-o viața demnă de roman circular, unde traseul inițial devine și ultimul, a trăit mereu anacronic. Volumele de poezii sînt mărturiile trecerii poetului prin temporalitate și spațialitate, unde locul i-a definit statutul poetic. Ca un nomad, a ales alte și alte cărări, dar toate au devenit simboluri ale lumii pe care a lăsat-o încleștată în cuvinte. De-a lungul timpului, a tras după el umbra locurilor, a oamenilor și a lucrurilor – o umbră pe care a purtat-o cu atenție și a transpus-o meticulos în versuri.
Stilul poeziei lui își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol, transformat adesea în banalul existențial. A supraviețuit prin mărturisirea trecutului și a prezentului, folosindu-se de cuvîntul izvorît din cotidian: mirosul prăjiturii cu mac, calendare ilustrate, crescătoria de iepuri, mărarul, iarba în mișcare, dansul stropilor de ploaie. Cîte și mai cîte fire de banal.
Despre poetul și poetica sa, criticul Alexandru Cistelecan consemna: „Amestec de ironie bonomă și sentimentalism, de candoare și blazare, intuind miracolul, dar parodiindu-l în același gest, poetica lui Petre Stoica s-a dovedit, cu tot aerul său inofensiv, una dintre cele mai fertile în spațiul poeziei noastre contemporane, principiile sale reactivînd cu o mult mai mare eficiență decît cele ale altor formule cotate la bursa criticii cu entuziasme nestînjenite”.
Ar putea fi cel mai mare poet postbelic. Am împărțit cîndva străzile, pe cînd nu știam că orașul Jimbolia a devenit modul lui de a trăi literatura, de a-și trăi cărțile, visul, dar și somnul. Mă obsedează gîndul că numele lui încă are nevoie de susținere intensă. Pornesc pe urmele lui cu încrederea că voi toarce firul vieții muritorilor precum Clothos și nu voi țese pînza Penelopei.
Larisa Vasile este masterandă a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timișoara.
Foto: arhiva personală (sus), Ion Barbu (jos)
