„Căutarea americană” – un proiect în lucru

Complicata Lume Nouă a unui secol XXI post-globalizat pare creată după chipul și asemănarea culturii populare americane. Și totuși, „visul american” își dovedește limitele nu numai în fața adversarilor geostrategici sau ideologici, ci și atunci cînd ne gîndim la impactul Statelor Unite asupra schimbărilor climatice sau la sistemul de imigrări care ține cu greu pasul cu realitățile anilor 2020.

„Visul american“ a înflorit la începutul Războiului Rece – într-o lume care idealiza o viață în suburbii, un venit confortabil (dintr-un singur salariu, al bărbatului), o casă pe pămînt, preferabil cu piscină, două-trei mașini în garaj pentru o familie heterosexuală, cu cîțiva copii. O mașină mare, care să meargă pe autostrăzi line și să susțină un consum constant de bunuri și servicii, datorie patriotică în interesul unei creșteri economice continue. Dicționarul Oxford oferă o definiție mai generoasă pentru „Vis”, desprinsă din Declarația de Independență de la 1776: idealul potrivit căruia egalitatea de șanse ar trebui să fie garantată oricui, pentru ca aspirațiile fiecăruia să poată fi îndeplinite.

Timp, răbdare și perseverență

În ultimii 11 ani, am locuit în trei regiuni diferite ale Statelor Unite – în New York, Boulder, Colorado și Tempe, Arizona. Am avut de-a face cu fel de fel de categorii de emigranți – de la cei din arhivele istorice, veniți la 1900, la artiști de avangardă, cercetători, studenți, profesori, la oameni care lucrează în restaurante, cafenele, frizerii, spitale. Unii cu documente, alții fără. Mulți dintre ei ne-au fost colaboratori, Luizei Pârvu și mie, în proiectele de film și multimedia pe care le-am produs; alții ne-au fost studenți, mentori, colegi, susținători sau prieteni apropiați. America cere timp, răbdare, și perseverență. „Cînd cineva care tocmai s-a mutat îmi cere sfatul, îi spun mereu că totul durează mai mult și costă mai mult decît pare la prima vedere” – mi-a spus cîndva Amir, refugiat din Bosnia, astăzi regizor și profesor de film documentar la The New School.

Există inegalități structurale, sistemice, multe dintre ele moștenite istoric. Colonialismul, sclavia, imperialismul au săpat răni adînci, care încă sîngerează. În locurile în care Luiza și cu mine începem un nou proiect, refugiații care sosesc din întreaga lume în deșertul Sonora sînt un alt simptom al dezechilibrelor de putere din economia globală, care accentuează crizele politice, sociale și de mediu, acutizate în ultimii ani.

La doctorat, am lucrat cu etnici coreeni imigranți din statele Asiei Centrale, sosiți în New York după destrămarea URSS. Mi-am propus să înțeleg cum își creează indivizii și grupurile comunități adoptive care transformă peisajul urban care îi înconjoară, pe baza unor afinități culturale, lingvistice sau socio-economice. Am strîns povești, amintiri, legende urbane din Coreea, Orientul Îndepărtat al Rusiei, Siberia, Uzbekistan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Ucraina, Moldova. Toți participanții sînt acum rezidenți sau cetățeni ai Statelor Unite. Unii au cîștigat Loteria Vizelor, alții sînt refugiați, deținători de azil politic, alții au venit la studii, la muncă sau cu familia. La fel ca noi, cu toții au trecut prin peripeții ca să poată locui și munci în SUA. Luiza Pârvu și cu mine pregătim un film despre ei, pe baza interviurilor și a filmărilor pe 16 mm, de peste tot din jurul New York-ului.

Acum are opt frizerii

„Tu ai venit la studii, acum lucrezi la proiectele tale… Să știi că nu sînt prea multe țări în lume unde cineva care nu a făcut o facultate să poată prospera din muncă cinstită”, mi-a spus într-o seară Alexei*, născut în Tașkent, care a ajuns în SUA din Irkuțk. Părinții lui, care emigraseră acolo în anii ’90, au cîștigat Loteria Vizelor pe vremea cînd el avea 20 de ani. „Cînd am aterizat în New York mi-am închipuit că vom fi înconjurați numai de anglofoni, vom sta între zgîrie-nori și taxiuri galbene”, mi-a spus Artiom, născut în Andijan, care avea 15 ani cînd a sosit în Queens, din Tașkent. „Apoi am sosit «acasă» în Rego Park, unde toată lumea vorbea rusă și era plin de prăvălii care vindeau mîncare central-asiatică. Părea că din Uzbekistan am zburat în Uzbekistan! Nu am înțeles nimic. Am ajuns într-un subsol. Am întrebat-o pe mama cînd mergem acasă, la New York. Mi-a răspuns: «Aici e casa noastră!».” Artiom recunoaște că i-a fost foarte greu să se adapteze și că în primii ani a încercat din răsputeri să își convingă părinții să se întoarcă. În loc să meargă la facultate, după liceu a început să muncească pentru a-și întreține tatăl și fratele. Astăzi e co-proprietarul unui lanț de opt frizerii și întreaga lui familie locuiește în New York.

„Tot nu știu limba”

„Am acasă o fotografie cu mine și frații mei, făcută în anii ’60, pe cînd eram copii, în țărîna din colhoz”, povestește Larisa, care s-a născut și a locuit într-o gospodărie colectivă de coreeni, lîngă Tașkent. „Cîteodată, cînd ne plimbăm noaptea prin Manhattan cu mașina, soțul meu mă întreabă: «Oare chiar tu ești cea din fotografia de la colhoz? Îți mai amintești cum era?».” Deși a trecut de vîrsta pensionării, Larisa lucrează peste 12 ore pe zi. A absolvit Facultatea de Construcții din Dnipro pe vremea URSS, dar în anii perestroikăi a devenit întreprinzător. La fel ca mulți alții, a făcut comerț între zonele agricole din Asia Centrală și Caucaz și piețele din Siberia și nordul Rusiei. Astăzi are un mic restaurant și prepară „salate coreene” pentru magazinele diasporei ex-sovietice din Brooklyn și Queens. Frații și surorile ei trăiesc în SUA, Uzbekistan și Coreea de Sud. În comunitățile de emigranți, limba engleză nu e mereu o necesitate. „Cînd am venit pentru prima dată în New York, oamenii îmi spuneau că în curînd voi vorbi fluent. Au trecut 15 ani de atunci și tot nu știu limba. Nu sînt mîndră de asta – dar dacă nu am avut nevoie, nu am avut cînd să o învăț. Așa s-a nimerit, să ajung aici și să mă găsească visul american.”

„Căutare” mai degrabă decît „vis”

Emigranții secolului XXI își creează locuri în care pot socializa, colabora și dezvolta rețele de susținere și ajutor reciproc în ciuda dezavantajelor legate de statutul legal și material, xenofobie sau șocul adaptării la o societate care vorbește o limbă străină și urmează propriul cod cultural. Acest proces de adaptare ar putea fi numit (propagandistic) „un vis”. Însă procesul nu e deloc „de vis”, iar aspirațiile sînt pragmatice – siguranță personală și colectivă, prosperitate economică. Apartenența la o anumită idee națională e prezentă mai degrabă în fanteziile societății-gazdă sau în filmele hollywoodiene. Un termen mai nimerit decît „vis” ar fi probabil „căutare”: un termen activ, care nu implică o finalitate precisă, un punct culminant în care destinul linear se oprește în loc. Americanii se mută, în medie, de peste 11 ori în viață. SUA nu sînt numai una dintre cele mai importante destinații pentru emigranți, a căror proporție (13,6% din totalul populației) e la nivelul ratelor-record de la 1900, ci și una dintre societățile cu cele mai mari rate ale migrației interne. „Căutarea americană”, definită de emigrație și mobilitate, implică introspecție, analiză, sinteză – o continuă reevaluare a priorităților profesionale și personale. Asta înseamnă să trăiești viața ca pe un „proiect în lucru”.

La New York integrarea e mai ușoară

Pentru un studiu intitulat A Place to Call Home: Immigrant Belonging and Exclusion in New York, Paris, and Barcelona**, publicat în 2018, sociologul Ernesto Castañeda a intervievat sute de emigranți din nordul Africii și America Latină din cele trei metropole. Concluzia lui Castañeda e că, în ciuda tergiversărilor birocratice și a obstacolelor puse de alambicatul sistem de imigrări american, emigranții din New York apreciază accesul la piața muncii, la o comunitate care îi poate susține economic, cultural și legal, și o societate care, în ansamblul ei, nu îi discriminează în viața de zi cu zi. Prin comparație, în ciuda accesului relativ facil la permise de muncă și rezidență legală, emigranții latino-americani și nord-africani din Paris și Barcelona nu se integrează ușor. Perspectivele lor profesionale și personale sînt limitate din cauza xenofobiei și a statutului comunităților lor – vulnerabile, relativ nerecunoscute legal, cultural și politic. 

În proiectele de film documentar, experimental și instalațiile multimedia la care am lucrat în ultimii nouă ani, Luiza și cu mine încercăm să surprindem cîte ceva din nuanțele și complicațiile emigrației. Căutarea activă a unei lumi în care naționalitatea, etnia, limba vorbită sau culoarea pielii nu decid șansele cuiva de a avea succes și a prospera în societate continuă. După cum ar putea confirma victimele colonizării, sclaviei, discriminării și xenofobiei sau sutele de mii de oameni care traversează pe jos jungla texană sau deșerturile din Arizona și California, asta nu e deloc puțin lucru. 

* Numele protagoniștilor cercetării prezentate, ale căror citate sînt oferite în text, au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

** traducerea autorului: Un loc numit acasă: integrare și excludere pentru emigranții din New York, Paris și Barcelona.

Toma Peiu este cineast și doctorand în Critical Media Practices la University of Colorado Boulder. Predă cursuri de media și film la CU Boulder și Arizona State University. Este cercetător în cadrul proiectului de antropologie vizuală Foraging at the Edges of Capitalism, la Rachel Carson Center – LMU München. În 2014 a fondat compania de producție bucureșteană Root Films alături de regizoarea Luiza Pârvu, absolventă a NYU Tisch School of the Arts și assistant professor la Sidney Poitier New American Film School.