Cărțile au tot timpul din lume
În biblioteca mea de adolescentă, pestriță și amestecată, erau toate căutările și încercările mele. Cumpăram tot ce găseam, și în anii ’90 se publica mult. Nu-mi dădeam banii pe haine, ci pe literatură. Spaima că n-o să reușesc să citesc tot ce aș vrea am căpătat-o mult mai tîrziu, atunci voiam să le răsfoiesc, să le simt mirosul și să le aduc acasă. Cînd părinții mei s-au mutat, acea bibliotecă s-a risipit. Rămăsese, oricum, ca un animal împăiat, din altă viață. Aveam deja o alta la București, pe care mi-o construisem ca adult și ea devenise, în timp, neîncăpătoare.
Apoi a urmat experiența bibliotecilor instituționalizate, iar pentru cea de la Facultatea de Litere din București am avut mereu o mare slăbiciune. Îmi aduc aminte prima zi din anul întîi cînd am intrat: m-am așezat undeva în spate, pe o bancă, și m-am uitat în jur. Nu am cerut nici o carte, mi-a fost de ajuns să-mi plimb ochii pe vitrine, pe cotoare, să ascult liniștea aceea foșnitoare, pe care doar în locurile de acest fel o poți găsi. M-a fascinat din primul moment caligrafia ei, i-am simțit acea formă sofisticată de seducție, care m-a făcut să mă simt norocoasă că pot să intru, să citesc și să învăț acolo.
S-ar putea ca lumea să se tot schimbe și cărțile să pară pentru mulți doar niște obiecte inutile în casă. „Bune doar să adune praf”, cum mi-a zis de curînd un domn care venise să repare ceva. Dar pentru alții ele vor rămîne mereu un acasă, un sentiment pe care nici o mobilă din lume nu poate să ți-l dea. Bibliotecile vorbesc mai mult decît oricare alte lucruri despre cum sîntem pe dinăuntru. Din ce materiale sîntem făcuți, cum s-au așezat cărămizile noastre.
Dosarul de acum e o poveste cu și despre biblioteci. Despre cele personale și cele prin care am trecut, despre superputerile pe care ni l-au dat nouă, cititorilor. Fiecare generație rescrie istoria, bibliotecile n-au vîrstă, cărțile așteaptă cuminți, nu fac gălăgie, nu trag pe nimeni de mînecă. Doar ele au tot timpul din lume, cînd noi toți ceilalți ne grăbim ca nebunii. Textele de acum sînt, implicit, istorii personale, căci lectura e una dintre cele mai intime activități.
Le mulțumesc invitaților mei pentru că și-au amintit, au rescris traseul livresc al vieților lor. Fiecare carte se naște din altele, fiecare autor are în spate o tradiție. Nimeni n-a apărut din neant și bibliotecile o spun cel mai bine.
