Captivi la periferia vieţii <p>- <i>taberele de romi din Italia</i> -

Publicat în Dilema Veche nr. 241 din 25 Sep 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În taberele de romi din preajma marilor oraşe italiene este sărăcie multă. Sărăcie, mizerie şi un fel de a privi viaţa ca pe un adversar pe care trebuie să-l biruieşti. "Am mai scăpat şi de ziua asta" - pare a fi primordiala grijă a oamenilor care îşi duc traiul la periferia vieţii. Sînt locuri unde nu există vise, iar dacă totuşi apar ca o scînteie de speranţă, sînt "avortate" încă din primele clipe de potenţială existenţă. Pentru că aici nu e loc pentru a da naştere şi a creşte un vis, aici nu există planuri de lungă durată, nu există "cînd voi fi mare". Nimeni nu le garantează copiilor romi că pot ajunge şi ei "mari". Li se girează însă doar aceeaşi perspectivă pe care au avut-o părinţii lor şi părinţii părinţilor lor: o viaţă chinuită, discriminată, pe care, în lipsă de modele, sînt obligaţi s-o moştenească şi s-o ducă şi ei, zi de zi. Ce mîncăm mîine? Cu ce ne îmbrăcăm? Ce ne aşteaptă? Singurul plan mai "de viitor" pare a fi pusul murăturilor, obicei păstrat încă de femeile din tabere. Femeile şi copiii sînt, în continuare, segmentul cel mai dezavantajat. Femeile de multe ori ţin casa (în cazul taberelor, vorbim de rulote improvizate, lipite şi construite din placaje de metal vechi), cară, alături de bărbaţii lor, fier vechi, ies la cerşit, fac mîncare şi au grijă şi de familie. Copiii, ca majoritatea copiilor de romi pe care i-am întîlnit, sînt disperaţi după un strop de atenţie. Dacă le zîmbeşti, se simt iubiţi. Dacă stai puţin de vorbă cu ei, se simt importanţi. Cînd trebuie să pleci, se simt abandonaţi şi nici nu-ţi mai răspund la salut. Şi, vorbind de ei, vorbim de viitorii adulţi, condamnaţi de mici la subzistenţa cercului vicios pe care nimeni nu pare interesat să-l întrerupă. Tabăra neoficială: Via Santa Maria Trecem, în goana maşinii, pe lîngă Ponticelli. Cartierul mărginaş al oraşului Napoli, unde acum cîteva luni au avut loc scenele de violenţă care au alimentat întreaga isterie din mass-media italiano-română. În prezent, pe locul fostei tabere nu mai sînt decît buruieni, crescute din cenuşă. O talpă de papuc aproape carbonizată. Cîteva resturi de jucării. O mînuţă de plastic, ruptă de la o păpuşă. De jur împrejur sînt blocuri care acum tac somnolent, moleşite de căldura umedă a oraşului. Pe un stîlp, un afiş: "Zonă deratizată". Pe la prînz, ajungem în tabăra Via Santa Maria, situată lîngă cimitirul din Ponticelli. Cîteva zeci de familii de romi, toţi din Călăraşi. La început sîntem întîmpinaţi cu ostilitate. "Vreţi să faceţi bani pe spinarea noastră" - ne repede un tip solid şi burtos, cu braţele groase. Un fel de bulibaşă al taberei, deşi ni s-a spus că în tabere, spre deosebire de şatre, nu există nici un fel de ierarhie. Fiecare trăieşte aici pe cont propriu şi toate lucrurile sînt bune şi frumoase cîtă vreme fiecare îşi vede de treaba sa. Privim în jurul nostru. Maşini vechi cară fierul. Cîţiva cîini moleşiţi de căldură. Două fetiţe care împart o pereche de role, scaune vechi, oglinzi, un băiat care "trage de fiare" la o maşinărie încropită de taică-său. "Noi n-avem ce să vă mai dăm" - ne spune cu obidă, ferindu-se să ne privească în ochi. Nu dă mîna cu noi, nu priveşte decît în jos: "Lăsaţi-ne în durerea noastră în pace". Ne spune, parcă justificînd purtarea, că peste ei au venit tot felul de jurnalişti. Şi italieni, şi români. Însă toţi "îşi bat joc de ei", se poartă frumos doar la început, după care îi fac în toate felurile în ziare. S-au săturat de presă. Pentru presă, ei sînt doar nişte "subiecte tari" şi fiecare îi exploatează cum vrea, pentru glorie şi buzunarul personal. Dar ei niciodată nu se aleg cu nimic din toate astea. Cel mult cu o imagine proastă. "Au venit o grămadă de jurnalişti aici, după ce s-a întîmplat în Ponticelli. Credeam că sînt interesaţi de noi, de viaţa noastră amărîtă, credeam că vor să ne ajute. Dar nimănui nu-i pasă de fapt de noi." Presa şi politicienii apar doar cînd au nevoie de un subiect sau de un vot în plus, după care dispar. Le spunem că noi n-am venit să-i ajutăm financiar. Vrem doar să vedem care e treaba cu discriminarea, dacă au conflicte cu italienii sau greutăţi din partea autorităţilor. Altceva nu promitem, mai multe nu putem face. Sinceritatea e apreciată. Avem mare noroc că el, cel care pare a fi un fel de şef, "citeşte" omul după figură. Ne aşternem la discuţii. Ni se spune că italienii se poartă foarte corect cu ei. Omeneşte. Mai omeneşte decît o fac românii. Discriminare aici? În nici un caz! Cineva povesteşte că italienii din împrejurimile taberei le aduc haine, le mai aduc şi mîncare, îi ajută cum pot. Pentru că îşi dau seama cît sînt de săraci. Poliţia? A venit atunci, după Ponticelli, să-i întrebe dacă sînt bine, dacă au fost agresaţi. În rest, nimeni n-are nimic cu ei. Ca un paradox, deşi s-a tot spus că "italienii îi discriminează", majoritatea aleg Italia tocmai pentru a scăpa de discriminarea din România. Ni se spune că aici serviciile sociale le sînt mult mai accesibile decît în ţară. "La noi, domu’ doctor nici nu ne bagă în seamă pînă nu scoatem banul, aici ne tratează egal, fără să ne ceară bani şi fără să ţină cont de etnie." Aici îşi pot trimite şi copiii la şcoală. Vine în fiecare dimineaţă un autobuz care îi ia, îi duce la şcoală şi-i aduce acasă după ore. Aici cîştigă mult mai bine ca în România. Cară fier vechi. Îl strîng de pe străzi, de la gropile de gunoi şi-l duc la centrele de colectare. Întreb cît e kilogramul de fier vechi în Italia, ştiind că în România e aproximativ 50 de bani. Mi se spune: ba 10 cenţi, ba 50. Ajung să strîngă şi 80 de euro pe zi. Geanina şi visul de a fi vînzătoare O fată mă prinde de mînă. Are doar 14 ani, dar arată cu mult mai mare. Ca de altfel toţi copiii din Via Santa Maria. O cheamă Geanina, se află în Italia de cîţiva ani. Ştie italiana foarte bine (majoritatea copiilor romi din Italia vorbesc mai bine italiana decît româna - prinzînd chiar şi vocabularul semnelor pe care îl folosesc din plin). Aici? Îi place mult, pentru că aici părinţii o lasă să meargă la şcoală. Aici are şi prietene italience, care nu sînt ţigănci. În România nu mergea nici la şcoală şi nici nu vorbea cu româncele. Cu băieţii italieni însă nu se are prea bine. "Italienii - îmi spune - sînt nebuni." De ce? Pentru că "vor să mă duc cu ei". Locuieşte într-un fel de rulotă, construită şi peticită din tot felul de bucăţi de metal, luate din te miri ce. Înăuntru este însă o curăţenie impecabilă, incredibilă, în comparaţie cu împrejurimile. În mijlocul mizeriei, a prafului din tabăra plină de muşte şi fiare vechi, rulotele, refugiul lor de peste zi, apar ca nişte oaze de normalitate. Un pat făcut "la dungă", o măsuţă, o oglindă, două scaune. Covoare pe jos, covoare pe pereţi. Un frigider vechi, folosit pe post de dulap-cămară, unde maică-sa îşi ţine oalele, iar ea, caietele de la şcoală. Îi place să meargă la şcoală şi cîndva, îmi spune, o să ajungă vînzătoare într-unul din magazinele de lux din centrul oraşului. Dar zîmbeşte şi dă repede cu mîna a lehamite, alungînd parcă acest vis care nu e croit pentru ea. Îşi dă seama că de fapt ea se va mărita, va avea copii, va merge după fier vechi. De ce? Pentru că aşa se întîmplă! Păi, întreb, şi cu şcoala cum rămîne? Ridică din umeri, parcă nu m-aude şi, îngîndurată, îmi spune că de fapt tot ce îşi doreşte ea acum e să nu stea cu mîna întinsă la cerşit, pe străzi. Se cutremură ca de un coşmar la gîndul că ar putea s-o vadă colegii de şcoală. Tabăra oficială: Via di Salerno Spre seară am ajuns şi în tabăra oficială de romi de la periferia Romei. Decorul, aici, este total schimbat. Rulote autentice, nu improvizate, dichisite, aliniate, curăţenie desăvîrşită, asfalt şi felinare de-a lungul aleilor. Unii au petice de verdeaţă în jurul rulotelor, transformate în grădini miniaturale. Cu rulote colorate viu, locul arată mai mult a camping decît a tabără de nomazi, precum cele pe care le-am întîlnit în jurul oraşului Napoli. Împrejmuită cu un gard, are la intrare un portar italian, care nu te lasă să treci oricum. Trebuie să te legitimezi şi să laşi drept zălog paşaportul sau buletinul. N-ai cum să filmezi sau să fotografiezi, dacă n-ai aprobare specială. Este, pînă la urmă, o tabără oficială, eventualele incidente căzînd direct pe umerii autorităţilor. Aflăm că tabăra di Salerno găzduieşte cîteva sute de familii de romi, români şi sîrbi. Nu se amestecă între ei, se salută, dar relaţiile se opresc doar la complezenţe sociale. Trăiesc separat, petrec separat. Aproape de intrare au chiar şi două terenuri "de sport", unde joacă fotbal, baschet, unde se oficiază şi căsătoriile, botezurile sau slujbele de înmormîntare. Într-o parte sîrbii, în alta românii. Cum le merge romilor noştri, oficiali, din Italia? Deşi condiţiile sînt incomparabil mai bune, grijile şi necazurile sînt asemănătoare. Dana este o femeie frumoasă, dar obosită şi îmbătrînită înainte de vreme. Are doi copii, la fel de frumoşi, blonzi cu ochii albaştri, cu un ten atît de sănătos încît nici n-ai spune că nu sînt străini. Merg la şcoală şi vorbesc o italiană impecabilă. Vorbesc limba romanes, dar şi româneşte. Ambele cu un uşor accent. "În primul rînd trebuie să ştie limba părinţilor - ne spune Dana - apoi a patriei şi apoi a ţării care le-a dat un cămin." A venit aici imediat după Revoluţie împreună cu soţul ei. Au încercat să facă tot felul de munci. Iniţial ea a avut grijă de nişte bătrîni, iar el muncea ca zilier. Au fost cîţiva ani frumoşi, părea că au scăpat de traiul la periferia unei vieţi doar visate pînă atunci. Dar, mai apoi, totul s-a schimbat. Imaginea României se strica din ce în ce mai mult, iar oamenii au început să nu mai fie atît de îngăduitori cu ei. Nu-şi mai găseau slujbe, apoi, ca un făcut, un necaz şi mai mare a dat peste ea: soţul, împreună cu un copil, i-au murit într-un accident de maşină. A rămas singură cu doi copii. Toţi banii strînşi pînă atunci i-a dat pe înmormîntare. Că nu putea să-l lase pe bărbatu-său îngropat într-o ţară străină, a plătit cele cîteva mii de euro pe care îi strînsese, doar ca să-i repatrieze corpul neînsufleţit. După înmormîntare s-a reîntors. Deja Italia devenise căminul ei, în România nu mai avea nimic. În România era ţigancă, aici visa să devină cetăţean cu drepturi egale. De muncă îşi găsea însă din ce în ce mai greu. Din ce trăieşte în prezent? Mă priveşte şi-mi spune revoltată: "Cerşesc!". După care, repetă obsedant: "Vreau să muncesc, vreau să muncesc, vreau să muncesc". De ani buni italienii au început să-i privească pe ţigani cu alţi ochi. "Nu mai au încredere cînd te văd ţigan, mai ales dacă spui că eşti din România. Pentru cîţiva infractori, pedepsesc un popor întreg." Este revoltată şi-mi povesteşte de toate greutăţile ei. O face însă fără să se văicărească şi fără să-i ceară bani lui Băsescu sau parlamentarilor români. O face înverşunată şi hotărîtă să nu renunţe. "De ce mai sînt cetăţean european - întreabă - dacă italianul tot îmi cere act de drept de muncă?" Aduce cîteva facturi plătite la curent şi la întreţinere: "Eu plătesc toate facturile, ei de ce nu mă ajută?" Îmi spune amărîtă că ar face orice, numai să nu mai fie nevoită să cerşească. "Guvernul mă obligă să ies la cerşit ca să-mi pot hrăni copiii, după care ziarele urlă: ţiganii români sînt nişte cerşetori!" Ea vrea cu disperare să i se dea o şansă, vrea să muncească, vrea să aibă o casă şi o viaţă normală. Deşi îşi conştientizează statutul pe care alţii i l-au impus, îşi doreşte ca cel puţin copiii ei să aibă parte de o evadare. Deocamdată însă, asta este viaţa ei. Viaţa lor. Viaţa unei femei captive, ca mulţi alţii asemenea ei, într-un destin de la periferie, care, pînă la urmă, intersectează doar accidental şi fără prea mare efect destinele noastre, cei aflaţi "în centru".

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.