Captivi la periferia vieţii <p>- <i>taberele de romi din Italia</i> -
În taberele de romi din preajma marilor oraşe italiene este sărăcie multă. Sărăcie, mizerie şi un fel de a privi viaţa ca pe un adversar pe care trebuie să-l biruieşti. "Am mai scăpat şi de ziua asta" - pare a fi primordiala grijă a oamenilor care îşi duc traiul la periferia vieţii. Sînt locuri unde nu există vise, iar dacă totuşi apar ca o scînteie de speranţă, sînt "avortate" încă din primele clipe de potenţială existenţă. Pentru că aici nu e loc pentru a da naştere şi a creşte un vis, aici nu există planuri de lungă durată, nu există "cînd voi fi mare". Nimeni nu le garantează copiilor romi că pot ajunge şi ei "mari". Li se girează însă doar aceeaşi perspectivă pe care au avut-o părinţii lor şi părinţii părinţilor lor: o viaţă chinuită, discriminată, pe care, în lipsă de modele, sînt obligaţi s-o moştenească şi s-o ducă şi ei, zi de zi. Ce mîncăm mîine? Cu ce ne îmbrăcăm? Ce ne aşteaptă? Singurul plan mai "de viitor" pare a fi pusul murăturilor, obicei păstrat încă de femeile din tabere. Femeile şi copiii sînt, în continuare, segmentul cel mai dezavantajat. Femeile de multe ori ţin casa (în cazul taberelor, vorbim de rulote improvizate, lipite şi construite din placaje de metal vechi), cară, alături de bărbaţii lor, fier vechi, ies la cerşit, fac mîncare şi au grijă şi de familie. Copiii, ca majoritatea copiilor de romi pe care i-am întîlnit, sînt disperaţi după un strop de atenţie. Dacă le zîmbeşti, se simt iubiţi. Dacă stai puţin de vorbă cu ei, se simt importanţi. Cînd trebuie să pleci, se simt abandonaţi şi nici nu-ţi mai răspund la salut. Şi, vorbind de ei, vorbim de viitorii adulţi, condamnaţi de mici la subzistenţa cercului vicios pe care nimeni nu pare interesat să-l întrerupă. Tabăra neoficială: Via Santa Maria Trecem, în goana maşinii, pe lîngă Ponticelli. Cartierul mărginaş al oraşului Napoli, unde acum cîteva luni au avut loc scenele de violenţă care au alimentat întreaga isterie din mass-media italiano-română. În prezent, pe locul fostei tabere nu mai sînt decît buruieni, crescute din cenuşă. O talpă de papuc aproape carbonizată. Cîteva resturi de jucării. O mînuţă de plastic, ruptă de la o păpuşă. De jur împrejur sînt blocuri care acum tac somnolent, moleşite de căldura umedă a oraşului. Pe un stîlp, un afiş: "Zonă deratizată". Pe la prînz, ajungem în tabăra Via Santa Maria, situată lîngă cimitirul din Ponticelli. Cîteva zeci de familii de romi, toţi din Călăraşi. La început sîntem întîmpinaţi cu ostilitate. "Vreţi să faceţi bani pe spinarea noastră" - ne repede un tip solid şi burtos, cu braţele groase. Un fel de bulibaşă al taberei, deşi ni s-a spus că în tabere, spre deosebire de şatre, nu există nici un fel de ierarhie. Fiecare trăieşte aici pe cont propriu şi toate lucrurile sînt bune şi frumoase cîtă vreme fiecare îşi vede de treaba sa. Privim în jurul nostru. Maşini vechi cară fierul. Cîţiva cîini moleşiţi de căldură. Două fetiţe care împart o pereche de role, scaune vechi, oglinzi, un băiat care "trage de fiare" la o maşinărie încropită de taică-său. "Noi n-avem ce să vă mai dăm" - ne spune cu obidă, ferindu-se să ne privească în ochi. Nu dă mîna cu noi, nu priveşte decît în jos: "Lăsaţi-ne în durerea noastră în pace". Ne spune, parcă justificînd purtarea, că peste ei au venit tot felul de jurnalişti. Şi italieni, şi români. Însă toţi "îşi bat joc de ei", se poartă frumos doar la început, după care îi fac în toate felurile în ziare. S-au săturat de presă. Pentru presă, ei sînt doar nişte "subiecte tari" şi fiecare îi exploatează cum vrea, pentru glorie şi buzunarul personal. Dar ei niciodată nu se aleg cu nimic din toate astea. Cel mult cu o imagine proastă. "Au venit o grămadă de jurnalişti aici, după ce s-a întîmplat în Ponticelli. Credeam că sînt interesaţi de noi, de viaţa noastră amărîtă, credeam că vor să ne ajute. Dar nimănui nu-i pasă de fapt de noi." Presa şi politicienii apar doar cînd au nevoie de un subiect sau de un vot în plus, după care dispar. Le spunem că noi n-am venit să-i ajutăm financiar. Vrem doar să vedem care e treaba cu discriminarea, dacă au conflicte cu italienii sau greutăţi din partea autorităţilor. Altceva nu promitem, mai multe nu putem face. Sinceritatea e apreciată. Avem mare noroc că el, cel care pare a fi un fel de şef, "citeşte" omul după figură. Ne aşternem la discuţii. Ni se spune că italienii se poartă foarte corect cu ei. Omeneşte. Mai omeneşte decît o fac românii. Discriminare aici? În nici un caz! Cineva povesteşte că italienii din împrejurimile taberei le aduc haine, le mai aduc şi mîncare, îi ajută cum pot. Pentru că îşi dau seama cît sînt de săraci. Poliţia? A venit atunci, după Ponticelli, să-i întrebe dacă sînt bine, dacă au fost agresaţi. În rest, nimeni n-are nimic cu ei. Ca un paradox, deşi s-a tot spus că "italienii îi discriminează", majoritatea aleg Italia tocmai pentru a scăpa de discriminarea din România. Ni se spune că aici serviciile sociale le sînt mult mai accesibile decît în ţară. "La noi, domuâ doctor nici nu ne bagă în seamă pînă nu scoatem banul, aici ne tratează egal, fără să ne ceară bani şi fără să ţină cont de etnie." Aici îşi pot trimite şi copiii la şcoală. Vine în fiecare dimineaţă un autobuz care îi ia, îi duce la şcoală şi-i aduce acasă după ore. Aici cîştigă mult mai bine ca în România. Cară fier vechi. Îl strîng de pe străzi, de la gropile de gunoi şi-l duc la centrele de colectare. Întreb cît e kilogramul de fier vechi în Italia, ştiind că în România e aproximativ 50 de bani. Mi se spune: ba 10 cenţi, ba 50. Ajung să strîngă şi 80 de euro pe zi. Geanina şi visul de a fi vînzătoare O fată mă prinde de mînă. Are doar 14 ani, dar arată cu mult mai mare. Ca de altfel toţi copiii din Via Santa Maria. O cheamă Geanina, se află în Italia de cîţiva ani. Ştie italiana foarte bine (majoritatea copiilor romi din Italia vorbesc mai bine italiana decît româna - prinzînd chiar şi vocabularul semnelor pe care îl folosesc din plin). Aici? Îi place mult, pentru că aici părinţii o lasă să meargă la şcoală. Aici are şi prietene italience, care nu sînt ţigănci. În România nu mergea nici la şcoală şi nici nu vorbea cu româncele. Cu băieţii italieni însă nu se are prea bine. "Italienii - îmi spune - sînt nebuni." De ce? Pentru că "vor să mă duc cu ei". Locuieşte într-un fel de rulotă, construită şi peticită din tot felul de bucăţi de metal, luate din te miri ce. Înăuntru este însă o curăţenie impecabilă, incredibilă, în comparaţie cu împrejurimile. În mijlocul mizeriei, a prafului din tabăra plină de muşte şi fiare vechi, rulotele, refugiul lor de peste zi, apar ca nişte oaze de normalitate. Un pat făcut "la dungă", o măsuţă, o oglindă, două scaune. Covoare pe jos, covoare pe pereţi. Un frigider vechi, folosit pe post de dulap-cămară, unde maică-sa îşi ţine oalele, iar ea, caietele de la şcoală. Îi place să meargă la şcoală şi cîndva, îmi spune, o să ajungă vînzătoare într-unul din magazinele de lux din centrul oraşului. Dar zîmbeşte şi dă repede cu mîna a lehamite, alungînd parcă acest vis care nu e croit pentru ea. Îşi dă seama că de fapt ea se va mărita, va avea copii, va merge după fier vechi. De ce? Pentru că aşa se întîmplă! Păi, întreb, şi cu şcoala cum rămîne? Ridică din umeri, parcă nu m-aude şi, îngîndurată, îmi spune că de fapt tot ce îşi doreşte ea acum e să nu stea cu mîna întinsă la cerşit, pe străzi. Se cutremură ca de un coşmar la gîndul că ar putea s-o vadă colegii de şcoală. Tabăra oficială: Via di Salerno Spre seară am ajuns şi în tabăra oficială de romi de la periferia Romei. Decorul, aici, este total schimbat. Rulote autentice, nu improvizate, dichisite, aliniate, curăţenie desăvîrşită, asfalt şi felinare de-a lungul aleilor. Unii au petice de verdeaţă în jurul rulotelor, transformate în grădini miniaturale. Cu rulote colorate viu, locul arată mai mult a camping decît a tabără de nomazi, precum cele pe care le-am întîlnit în jurul oraşului Napoli. Împrejmuită cu un gard, are la intrare un portar italian, care nu te lasă să treci oricum. Trebuie să te legitimezi şi să laşi drept zălog paşaportul sau buletinul. N-ai cum să filmezi sau să fotografiezi, dacă n-ai aprobare specială. Este, pînă la urmă, o tabără oficială, eventualele incidente căzînd direct pe umerii autorităţilor. Aflăm că tabăra di Salerno găzduieşte cîteva sute de familii de romi, români şi sîrbi. Nu se amestecă între ei, se salută, dar relaţiile se opresc doar la complezenţe sociale. Trăiesc separat, petrec separat. Aproape de intrare au chiar şi două terenuri "de sport", unde joacă fotbal, baschet, unde se oficiază şi căsătoriile, botezurile sau slujbele de înmormîntare. Într-o parte sîrbii, în alta românii. Cum le merge romilor noştri, oficiali, din Italia? Deşi condiţiile sînt incomparabil mai bune, grijile şi necazurile sînt asemănătoare. Dana este o femeie frumoasă, dar obosită şi îmbătrînită înainte de vreme. Are doi copii, la fel de frumoşi, blonzi cu ochii albaştri, cu un ten atît de sănătos încît nici n-ai spune că nu sînt străini. Merg la şcoală şi vorbesc o italiană impecabilă. Vorbesc limba romanes, dar şi româneşte. Ambele cu un uşor accent. "În primul rînd trebuie să ştie limba părinţilor - ne spune Dana - apoi a patriei şi apoi a ţării care le-a dat un cămin." A venit aici imediat după Revoluţie împreună cu soţul ei. Au încercat să facă tot felul de munci. Iniţial ea a avut grijă de nişte bătrîni, iar el muncea ca zilier. Au fost cîţiva ani frumoşi, părea că au scăpat de traiul la periferia unei vieţi doar visate pînă atunci. Dar, mai apoi, totul s-a schimbat. Imaginea României se strica din ce în ce mai mult, iar oamenii au început să nu mai fie atît de îngăduitori cu ei. Nu-şi mai găseau slujbe, apoi, ca un făcut, un necaz şi mai mare a dat peste ea: soţul, împreună cu un copil, i-au murit într-un accident de maşină. A rămas singură cu doi copii. Toţi banii strînşi pînă atunci i-a dat pe înmormîntare. Că nu putea să-l lase pe bărbatu-său îngropat într-o ţară străină, a plătit cele cîteva mii de euro pe care îi strînsese, doar ca să-i repatrieze corpul neînsufleţit. După înmormîntare s-a reîntors. Deja Italia devenise căminul ei, în România nu mai avea nimic. În România era ţigancă, aici visa să devină cetăţean cu drepturi egale. De muncă îşi găsea însă din ce în ce mai greu. Din ce trăieşte în prezent? Mă priveşte şi-mi spune revoltată: "Cerşesc!". După care, repetă obsedant: "Vreau să muncesc, vreau să muncesc, vreau să muncesc". De ani buni italienii au început să-i privească pe ţigani cu alţi ochi. "Nu mai au încredere cînd te văd ţigan, mai ales dacă spui că eşti din România. Pentru cîţiva infractori, pedepsesc un popor întreg." Este revoltată şi-mi povesteşte de toate greutăţile ei. O face însă fără să se văicărească şi fără să-i ceară bani lui Băsescu sau parlamentarilor români. O face înverşunată şi hotărîtă să nu renunţe. "De ce mai sînt cetăţean european - întreabă - dacă italianul tot îmi cere act de drept de muncă?" Aduce cîteva facturi plătite la curent şi la întreţinere: "Eu plătesc toate facturile, ei de ce nu mă ajută?" Îmi spune amărîtă că ar face orice, numai să nu mai fie nevoită să cerşească. "Guvernul mă obligă să ies la cerşit ca să-mi pot hrăni copiii, după care ziarele urlă: ţiganii români sînt nişte cerşetori!" Ea vrea cu disperare să i se dea o şansă, vrea să muncească, vrea să aibă o casă şi o viaţă normală. Deşi îşi conştientizează statutul pe care alţii i l-au impus, îşi doreşte ca cel puţin copiii ei să aibă parte de o evadare. Deocamdată însă, asta este viaţa ei. Viaţa lor. Viaţa unei femei captive, ca mulţi alţii asemenea ei, într-un destin de la periferie, care, pînă la urmă, intersectează doar accidental şi fără prea mare efect destinele noastre, cei aflaţi "în centru".
