Calitatea ce-am poftit, dar și tihna ce-am tihnit

Avem norocul să trăim, cel puțin în lumea occidentală, în cea mai îndestulată perioadă din istoria umanității. Ne spun acest lucru toate măsurătorile care își propun, cu variat succes, să contureze o imagine obiectivă a calității vieții. Aproape indiferent la care dintre criteriile standard ne referim (speranța de viață, puterea de cumpărare, accesul la educație și servicii de sănătate, siguranța personală etc.), în oricare dintre cele mai citate rapoarte (cum sînt „Indexul calității vieții” de la Numbeo, „Best Countries Report” realizat de US News în colaborare cu Universitatea din Pennsylvania, „Indexul dezvoltării umane” al UNDP), lucrurile stăteau incomparabil mai bine în 2021 decît, să spunem, în 1970, ca să nu mai vorbim de o comparație cu perioada medievală sau cu zorii revoluției industriale. Sigur, scorurile unor țări pot să cunoască variații de la an la an, locurile în clasamente se mai schimbă, dar tendința generală a ultimelor secole a fost continuu crescătoare. 

Dacă ne uităm la țările care se regăsesc pe primele poziții în toate aceste clasamente, este cel puțin plauzibil să spunem că acest progres este rezultatul unui anumit tip de instituții economice, politice și sociale. Elveția, spre exemplu, este pe primul loc în topul Numbeo, pe locul 5 în cel al US News și pe locul secund, la egalitate cu Irlanda, în indexul UNDP. Alți „suspecți de serviciu” sînt Islanda, Danemarca, Suedia, Olanda, Germania, Finlanda sau Norvegia. Combinația piețelor relativ libere (un detaliu interesant pentru cei care discută intens despre socialismul nordic: în „Indexul libertății economice” al Heritage Foundation, care ne spune în esență cît de liberă este o economie, Finlanda, Suedia, Danemarca și Norvegia se regăsesc toate între primele 20 de poziții, în timp ce SUA se află abia pe locul 25, iar România pe 47) cu democrația liberală însoțită de un stil de guvernare mai curînd sobru, predictibil și precaut și cu un solid sistem de protecție socială pare să fie cheia succesului. Cu cît o țară reușește să aproximeze mai bine acest model, cu atît șansele ca cetățenii săi să se bucure de o calitate mai bună a vieții cresc, deși cu siguranță pot interveni în joc și alte variabile.

România, privită prin lupa statisticilor despre calitatea vieții, stă surprinzător de binișor. În ultimul index publicat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, în 2020, scorul ponderat era de 0.828, ceea ce o plasa pe locul 49 – coincidență sau nu, aproape aceeași poziție cu cea din indexul libertății economice. Văzute în evoluție, datele arată chiar mai bine. Spre exemplu, în anul 1990 scorul României era 0.708, semnificativ mai scăzut. În perioada scursă de la căderea comunismului, speranța de viață a crescut cu mai bine de șase ani, iar produsul intern brut pe cap de locuitor este mai mult decît dublu, cu creșteri semnificative, de asemenea, pentru toate celelalte criterii luate în calcul.

De ce, atunci, senzația persistentă în societățile contemporane că traiul nostru este, de fapt, mai puțin bun? E suficient să deschizi televizorul sau Facebook-ul, ca să plonjezi într-un ocean adînc de insatisfacții legate de calitatea vieții. Să fie vorba de o deficiență fatală a statisticii, ca în faimoasa butadă atribuită lui Grigore Moisil: „Dacă stai cu o fesă pe un bloc de gheață, iar cu cealaltă pe o plită încinsă, în medie ți-e bine”? Ne spun atît de puțin statisticile macro despre realitatea vieților noastre? Nu cred, deși meritele acestei abordări ca subiect al unei discuții de cafenea, berărie sau metrou sînt incontestabile…

O ipoteză mai plauzibilă ar putea fi construită pornind de la o idee populară printre economiștii care văd uneori fericirea (mulțumirea, i-aș zice mai curînd) ca rezultat al soldului dintre viață și așteptări. Dacă viața noastră o ia înaintea așteptărilor, senzația subiectivă va fi că trăim bine, dacă rămîne în urmă, vom fi nemulțumiți. Foarte probabil, o perioadă lungă de relativă stabilitate și prosperitate ne generează așteptări într-un ritm mai susținut decît creșterea capacității sociale de a le satisface. Nu vrem doar o slujbă care să ne dea un venit, vrem o carieră care să ne împlinească intelectual și în care să ne regăsim. Nu vrem doar oportunitatea de a comunica facil, ci ne dorim să o facem de pe ultimul model de smartphone. Același lucru l-am putea spune despre aproape orice, de la mașini și vacanțe la școli și servicii medicale. Cînd descoperim că cineva (adică noi) trebuie să ocupe și slujbele neplăcute sau mecanice, de exemplu, soldul dintre viață și așteptări devine negativ. Nu vreau în nici un caz să sugerez că nu există suferință reală și dramatică în societate, ci doar să indic faptul că, într-o astfel de interpretare, o calitate „obiectiv” decentă a vieții este perfect compatibilă cu o percepție personală mai degrabă negativă despre ea.

Cu siguranță, putem încerca și alte explicații, la fel de (im)plauzibile și incomplete. Aș mai adăuga doar un posibil ingredient lipsă din metodele de calcul al calității vieții, poate pentru că am ajuns în acel moment al existenței mele în care îi pot aprecia cu adevărat importanța: tihna. Așa cum observa în jurnalul său regretatul profesor Mihail Radu Solcan, tihna este mai curînd facilitată de o viață simplă (însă, aparent doar paradoxal, poate fi compatibilă cu excese izolate și cu încălcări locale ale unor reguli). Dar viețile noastre mai lungi și mai îndestulate nu s-au simplificat, ba dimpotrivă. E greu, de pildă, să supraestimăm progresul adus de tehnologiile comunicării. Pe de altă parte, tot ele ne-au făcut accesabili oricînd și vizibili oriunde, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Vreau să am tot ceea ce îmi spun statisticile că pot avea, dar să mă bucur de toate în tihnă. Un ideal greu realizabil, poate imposibil chiar, dar posibilitatea de a face planuri utopice ar trebui să-și aibă și ea locul într-o viață de calitate.

Emanuel-Mihail Socaciu este conferențiar univ. dr. și prodecan la Facultatea de Filosofie a Universității din București, membru fondator al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată din cadrul aceleiași universități (www.ccea.ro). Cea mai recentă carte publicată: A cui este casa mea? Preliminarii la o etică a restituției, Editura ALL, Bucureşti, 2014.

Foto: wikimedia commons