Calitate morală rară, dar necesară

Vasile MORAR
Publicat în Dilema Veche nr. 735 din 22-28 martie 2018
Calitate morală rară, dar necesară jpeg

Solicitat să răspund la o asemenea temă, mi-am dat seama imediat că ar trebui, mai înainte de toate, să mi chestionez memoria şi să aflu cînd a fost ultima oară cînd cineva a folosit, într-o discuţie serioasă, argumentul „că merită să-i acordăm onoarei un loc printre valorile morale ale lumii noastre“. Era un mediu studenţesc, climatul era interogativ, deloc sufocat de didacticism plictisitor. Cineva a formulat, rapid, o constatare: valoare a timpurilor trecute, definitiv sortită să rămînă în ceața istoriei ca o relicvă a unor mentalităţi şi a unor prejudecăţi. Or, mentalităţile care au statuat onoarea ca virtute se suprapun în străvechime cu etosul eroic al perioadei homerice, iar în medievalitate cu spiritul cavaleresc. Don Quijote a fost, pentru -mulţi, ultimul reprezentant al apărării disperate a onoarei ca supremă virtute care se cuvine să dea sens unei vieţi a „cavalerului neînfricat şi neprihănit“. Dar, continuă aceeaşi voce, în acest context, nu putem să nu ne gîndim la cît adevăr este cuprins în celebra sentinţă a lui Edmund Burke formulată acum 228 de ani, deci la un an de la izbucnirea Revoluţiei Franceze: „Dar epoca spiritului cavaleresc a trecut: a venit vremea sofiştilor, a economiştilor, a oamenilor calculaţi“. Trăim, cam de atunci, dezvrăjirea lumii, pierderea relevanţei onoarei pentru cel interesat de spiritul calculator mercantil, pentru cel stăpînit de ideea că şi onoarea poate fi cumpărată, ca orice pe lumea aceasta. Şi totuşi, în pofida atîtor fapte care confirmă că „tot ce e sfînt, onorabil şi onorant poate fi profanat“, întîlnim şi fapte contrare: apar mereu şi mereu oameni încăpăţînaţi să nu accepte că sensul onoarei s-a epuizat odată cu trecerea în alte vremi, mai raţionalizate, mai lipsite de prejudecăţi, mai deschise încercărilor şi experimentărilor. Onoarea n-a dispărut nici din aspiraţii comune, chiar dacă conţinutul ei s-a modificat foarte mult şi foarte puţini sînt dispuşi astăzi să acorde statutul de virtute onoarei precum altădată. „Virtute minoră?“ întreabă prudent altcineva. Poate, continuă un al treilea, dar mai potrivit ar fi să spunem că este o calitate morală rară, destul de rară atîta timp cît aceasta riscă mereu să fie uitată printre exigenţele noastre constante. De ce o uităm oare? A nu ţi-o aduce firesc aminte cînd încerci să te gîndeşti la valorile-virtuţi ale timpului nostru spune cel puţin două lucruri: că memoria valorilor, calităţilor, virtuţilor este aproape „instinctivă“ (are menirea să ne salveze adaptîndu-ne la circumstanţele existenţei), dar memoria este şi morală, prin intenţiile ei şi, mai ales, prin consecințele pe care le poartă cu sine.

Omul de onoare locuieşte în moralitate, poate pentru că ajunge la libertate satisfăcînd această exigenţă: este recunoscător faţă de tot binele pe care ştie că l-a primit şi nu uită că i s-a făcut. Că i s-a făcut acest bine lui, şi nu altcuiva. Iar dacă uită, atunci singurul vinovat este el şi nu altcineva. Onoare ai în acest caz pentru că nu eşti cuprins de hybris-ul atît de frecvent printre noi: sîntem orgolioşi şi, cu infinite vanităţi, ajungem să credem că „onoarea ni se cuvine“, că este un dat al sinelui nostru, al imaginii unui eu gonflat. Omul de onoare, de pildă, dacă ajunge să înţeleagă că tot ceea ce a primit de la semeni, cunoscuţi, prieteni, străini identificaţi sau nu, societate în ansamblul ei, cu şcoală, beneficii sociale diverse, şi simte nevoia să nu creadă că totul i se cuvine, „că oricum el merită“, dovedeşte prin asta că este cu adevărat un om liber. Omul de onoare onorează încrederea primită, n-o dispreţuieşte. Iar, vorba lui La Rochefou-cauld, „onoarea dobîndită este, pentru el, o chezăşie pentru aceea pe care trebuie s-o dobîndim“. Apoi, onoarea se asociază, deloc fără motiv, unor virtuţi necesare oricărui spaţiu social solidar cu situaţii morale elementare. Astfel, am putea să ne gîndim, de pildă, că un om de onoare ar putea fi laş? Curajul nu este un ingredient oarecare al onoarei, ci este chiar element constitutiv al omului de onoare. Să fii pur şi simplu un om laş, un fricos dovedit ar trebui să dezonoreze indiferent de numărul de „onoruri“ cu care ajung aceşti oameni să fie gratificaţi ulterior. Spunem „ar trebui“ şi prin aceasta accentuăm, din nou, dimensiunea morală, şi descalificăm, implicit, sfera moravurilor şi a năravurilor din spaţiul public autohton. Căci, astăzi, expresia atît de jignitoare „laşule“ nu mai este resimţită atît de „neiertat“ precum în etosul tradiţional.

Şi, cu toate acestea, cînd se ivesc printre noi fiinţe curajoase fără de ostentaţie, pline de modestie autentică, oameni oneşti, străini de făţărnicii şi micimi derivate din minciuni penibile, mari sau mici, simţim că avem motive să spunem: iată un om de onoare, şi să dorim ca el să fie onorat, nu numai de noi, ci şi de ceilalţi. Onoarea ca valoare morală, ca însuşire-calitate dezirabilă are, de asemenea, o frumoasă apropiere de alte cîteva virtuţi: spiritul de dreptate, loialitatea, compasiunea, iertarea, umilinţa, buna-credinţă, simplitatea. Omul de onoare nu nedreptăţeşte în chip brutal alte fiinţe pentru că, în cazul lui, imaginea de sine este cea care impune ideea că „nu poţi fi rău şi nedrept şi să fii, în acelaşi timp, şi confortabil cu ţine însuţi“. În termenii unui perpetuu socratism necesar am putea spune: omului de onoare îi apare cînd trebuie şi cum trebuie în chip salvator daimon-ul său interior, care-i interzice să cadă în dezonoare. Tot astfel, loialitatea ca virtute apare pe nesimţite în reacţiile omului de onoare. Acesta are deprinderi consolidate şi convingeri morale ferme, încît ajunge să ştie că opusul loialităţii este trădarea valorilor morale fundamentale, iar trădarea de sine coincide cu „trădarea umanităţii sfinte din fiecare fiinţă omenească“ (Kant). Oricum, un atare sens al onoarei şi al trădării se află destul de departe de sensul comun al onoarei cînd umilinţa resimţită de unii „oameni de onoare“ era prilej de răzbunare sau duel. Nu vorbim, neapărat, de „onorabilii oameni ai mafiei“, ci de faptul că practica duelului, de exemplu, consemna, în Bucureşti, în anul 1922 că unul din cei doi fii lui Duiliu Zamfirescu a murit în urma unei provocări la duel „din motive de lezarea onoarei“. Aici putem vedea, din nou, cîtă dreptate avea La Rochefoucauld cînd constata sapienţial: „Oamenii mărginiţi (plini de orgolii de răzbunare) se simt jigniţi de lucruri mici: oamenii mari le văd pe toate și nu se simt jigniţi de ele“. Rezultă că omul de onoare adevărat are, la limita de sus, virtutea umilinței: ştie că nu poate fi nici umilit și nici jignit decît de propria sa lipsă de libertate, de îngîmfare, de trufie și de altele asemenea. Dar are vreo atingere calitatea onoarei cu virtutea iertării? Sigur că prezența mizericordiei este de natură să ne bucure în multe situaţii de viață, mai cu seamă cînd simţim pe propria piele cît este de insuportabil să vezi în jur neiertători mereu îndreptăţiţi, mereu încruntaţi, mereu nemulţumiţi pînă la încrîncenări ce tind să surclaseseze orice limite. Dar nu-i putem pretinde, totuşi, omului de onoare să se ridice în toate situaţiile la înălţimea unei virtuţi atît de nobile şi atît de greu de atins. Poate că uneori e de ajuns că el să evite doar formele extreme ale „purilor şi durilor neiertători din principiu“ În rest, putem doar să-i cerem ceva din virtutea compasiunii şi blîndeţii, chiar a generozităţii şi destul de mult din virtutea toleranţei, dar mai ales a simplităţii. Îl recunoaştem uşor atunci pe omul de onoare prin firescul comportării sale, prin lipsa de orice stridență, de orice pretenţie, de orice aşteptare, de tipul: „Vedeţi cît sînt de bun şi de altruist?“ În fapt, omul de onoare nici nu vrea să fie lăudat şi nici nu se simte bine dacă cineva o face. Pentru el, datoria de a fi moral prin curaj şi loialitate, prin corectitudine şi onestitate, înseamnă încă o cărămidă la unitatea de sens moral a propriei sale vieţi.

Nu pot încheia fără să mă gîndesc la un exemplu pe cît de simplu, pe atît de adevărat. Era anul 1965 şi, în Facultatea de Filozofie, unii studenţi au simţit, gîndind moral, că obediența nu-i onorabilă. Curajul lor demn i-a costat umilirea publică şi pedepsirea prin exmatriculare. Cel mai onorat dintre ei, Stelian Vasar, onorat în tăcere de foarte mulţi, a sfîrşit tragic absurd cîţiva ani după acest eveniment. Cîţi oameni au îndrăznit atunci să-i apere pe oamenii de onoare riscînd ei înşişi, prin curaj şi onoare, să atingă acele virtuţi aflate în relaţie de frăţietate cu onoarea, cu onoarea simplă, nudă? Inevitabil, puţini, dar doi dintre ei trebuie amintiţi, pe lîngă decanul de atunci, Tudor Bugnariu. Aceste fiinţe rare cu simţul moral autentic al onoarei în sens kantian au fost Ileana Ioanid şi Radu Florian. Pentru mine este un reper de onoare că i-am cunoscut pe aceşti oameni. Cu certitudine, ei au onorat pentru totdeauna statutul de filozof. Pentru elementarul motiv că au avut atitudine filozofică şi etică în faţă existenţei: cînd trebuie, cum trebuie. Atunci cînd se cuvine. Nu în viitor…

În fond, dacă ne gîndim bine, cam fiecare dintre noi purtăm în memoria noastră asemenea exemple sau unele foarte asemănătoare.

Vasile Morar este profesor de Etică la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Zona Merișor   Dealul Babii  Foto Daniel Guță (4) JPG
Ținutul momârlanilor își dezvăluie secretele. Noua șosea din munți, devenită atracție turistică VIDEO
Două sate izolate în ținutul momârlanilor - primii locuitori din Valea Jiului - au devenit mai accesibile odată cu construirea șoselei care traversează Dealul Babii. Traseul are o priveliște aparte.
comisia europeana
Românii care vând sau cumpără bunuri rusești riscă amenzi de până la 30.000 de lei
Românii care vând sau cumpără bunuri rusești, chiar dacă acestea sunt aduse dintr-un alt stat decât Rusia, iar bunurile sunt supuse sancțiunilor UE, riscă amenzi cuprinse între 10.000 și 30.000 de lei.
rege Charles jpg
La ce băuturi nu poate renunța regele Charles al III-lea
Regele Charles al III-lea are anumite tabieturi la care nu poate renunța. Astfel că, acesta consumă zilnic anumite băuturi.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.