Calitate morală rară, dar necesară

Vasile MORAR
Publicat în Dilema Veche nr. 735 din 22-28 martie 2018
Calitate morală rară, dar necesară jpeg

Solicitat să răspund la o asemenea temă, mi-am dat seama imediat că ar trebui, mai înainte de toate, să mi chestionez memoria şi să aflu cînd a fost ultima oară cînd cineva a folosit, într-o discuţie serioasă, argumentul „că merită să-i acordăm onoarei un loc printre valorile morale ale lumii noastre“. Era un mediu studenţesc, climatul era interogativ, deloc sufocat de didacticism plictisitor. Cineva a formulat, rapid, o constatare: valoare a timpurilor trecute, definitiv sortită să rămînă în ceața istoriei ca o relicvă a unor mentalităţi şi a unor prejudecăţi. Or, mentalităţile care au statuat onoarea ca virtute se suprapun în străvechime cu etosul eroic al perioadei homerice, iar în medievalitate cu spiritul cavaleresc. Don Quijote a fost, pentru -mulţi, ultimul reprezentant al apărării disperate a onoarei ca supremă virtute care se cuvine să dea sens unei vieţi a „cavalerului neînfricat şi neprihănit“. Dar, continuă aceeaşi voce, în acest context, nu putem să nu ne gîndim la cît adevăr este cuprins în celebra sentinţă a lui Edmund Burke formulată acum 228 de ani, deci la un an de la izbucnirea Revoluţiei Franceze: „Dar epoca spiritului cavaleresc a trecut: a venit vremea sofiştilor, a economiştilor, a oamenilor calculaţi“. Trăim, cam de atunci, dezvrăjirea lumii, pierderea relevanţei onoarei pentru cel interesat de spiritul calculator mercantil, pentru cel stăpînit de ideea că şi onoarea poate fi cumpărată, ca orice pe lumea aceasta. Şi totuşi, în pofida atîtor fapte care confirmă că „tot ce e sfînt, onorabil şi onorant poate fi profanat“, întîlnim şi fapte contrare: apar mereu şi mereu oameni încăpăţînaţi să nu accepte că sensul onoarei s-a epuizat odată cu trecerea în alte vremi, mai raţionalizate, mai lipsite de prejudecăţi, mai deschise încercărilor şi experimentărilor. Onoarea n-a dispărut nici din aspiraţii comune, chiar dacă conţinutul ei s-a modificat foarte mult şi foarte puţini sînt dispuşi astăzi să acorde statutul de virtute onoarei precum altădată. „Virtute minoră?“ întreabă prudent altcineva. Poate, continuă un al treilea, dar mai potrivit ar fi să spunem că este o calitate morală rară, destul de rară atîta timp cît aceasta riscă mereu să fie uitată printre exigenţele noastre constante. De ce o uităm oare? A nu ţi-o aduce firesc aminte cînd încerci să te gîndeşti la valorile-virtuţi ale timpului nostru spune cel puţin două lucruri: că memoria valorilor, calităţilor, virtuţilor este aproape „instinctivă“ (are menirea să ne salveze adaptîndu-ne la circumstanţele existenţei), dar memoria este şi morală, prin intenţiile ei şi, mai ales, prin consecințele pe care le poartă cu sine.

Omul de onoare locuieşte în moralitate, poate pentru că ajunge la libertate satisfăcînd această exigenţă: este recunoscător faţă de tot binele pe care ştie că l-a primit şi nu uită că i s-a făcut. Că i s-a făcut acest bine lui, şi nu altcuiva. Iar dacă uită, atunci singurul vinovat este el şi nu altcineva. Onoare ai în acest caz pentru că nu eşti cuprins de hybris-ul atît de frecvent printre noi: sîntem orgolioşi şi, cu infinite vanităţi, ajungem să credem că „onoarea ni se cuvine“, că este un dat al sinelui nostru, al imaginii unui eu gonflat. Omul de onoare, de pildă, dacă ajunge să înţeleagă că tot ceea ce a primit de la semeni, cunoscuţi, prieteni, străini identificaţi sau nu, societate în ansamblul ei, cu şcoală, beneficii sociale diverse, şi simte nevoia să nu creadă că totul i se cuvine, „că oricum el merită“, dovedeşte prin asta că este cu adevărat un om liber. Omul de onoare onorează încrederea primită, n-o dispreţuieşte. Iar, vorba lui La Rochefou-cauld, „onoarea dobîndită este, pentru el, o chezăşie pentru aceea pe care trebuie s-o dobîndim“. Apoi, onoarea se asociază, deloc fără motiv, unor virtuţi necesare oricărui spaţiu social solidar cu situaţii morale elementare. Astfel, am putea să ne gîndim, de pildă, că un om de onoare ar putea fi laş? Curajul nu este un ingredient oarecare al onoarei, ci este chiar element constitutiv al omului de onoare. Să fii pur şi simplu un om laş, un fricos dovedit ar trebui să dezonoreze indiferent de numărul de „onoruri“ cu care ajung aceşti oameni să fie gratificaţi ulterior. Spunem „ar trebui“ şi prin aceasta accentuăm, din nou, dimensiunea morală, şi descalificăm, implicit, sfera moravurilor şi a năravurilor din spaţiul public autohton. Căci, astăzi, expresia atît de jignitoare „laşule“ nu mai este resimţită atît de „neiertat“ precum în etosul tradiţional.

Şi, cu toate acestea, cînd se ivesc printre noi fiinţe curajoase fără de ostentaţie, pline de modestie autentică, oameni oneşti, străini de făţărnicii şi micimi derivate din minciuni penibile, mari sau mici, simţim că avem motive să spunem: iată un om de onoare, şi să dorim ca el să fie onorat, nu numai de noi, ci şi de ceilalţi. Onoarea ca valoare morală, ca însuşire-calitate dezirabilă are, de asemenea, o frumoasă apropiere de alte cîteva virtuţi: spiritul de dreptate, loialitatea, compasiunea, iertarea, umilinţa, buna-credinţă, simplitatea. Omul de onoare nu nedreptăţeşte în chip brutal alte fiinţe pentru că, în cazul lui, imaginea de sine este cea care impune ideea că „nu poţi fi rău şi nedrept şi să fii, în acelaşi timp, şi confortabil cu ţine însuţi“. În termenii unui perpetuu socratism necesar am putea spune: omului de onoare îi apare cînd trebuie şi cum trebuie în chip salvator daimon-ul său interior, care-i interzice să cadă în dezonoare. Tot astfel, loialitatea ca virtute apare pe nesimţite în reacţiile omului de onoare. Acesta are deprinderi consolidate şi convingeri morale ferme, încît ajunge să ştie că opusul loialităţii este trădarea valorilor morale fundamentale, iar trădarea de sine coincide cu „trădarea umanităţii sfinte din fiecare fiinţă omenească“ (Kant). Oricum, un atare sens al onoarei şi al trădării se află destul de departe de sensul comun al onoarei cînd umilinţa resimţită de unii „oameni de onoare“ era prilej de răzbunare sau duel. Nu vorbim, neapărat, de „onorabilii oameni ai mafiei“, ci de faptul că practica duelului, de exemplu, consemna, în Bucureşti, în anul 1922 că unul din cei doi fii lui Duiliu Zamfirescu a murit în urma unei provocări la duel „din motive de lezarea onoarei“. Aici putem vedea, din nou, cîtă dreptate avea La Rochefoucauld cînd constata sapienţial: „Oamenii mărginiţi (plini de orgolii de răzbunare) se simt jigniţi de lucruri mici: oamenii mari le văd pe toate și nu se simt jigniţi de ele“. Rezultă că omul de onoare adevărat are, la limita de sus, virtutea umilinței: ştie că nu poate fi nici umilit și nici jignit decît de propria sa lipsă de libertate, de îngîmfare, de trufie și de altele asemenea. Dar are vreo atingere calitatea onoarei cu virtutea iertării? Sigur că prezența mizericordiei este de natură să ne bucure în multe situaţii de viață, mai cu seamă cînd simţim pe propria piele cît este de insuportabil să vezi în jur neiertători mereu îndreptăţiţi, mereu încruntaţi, mereu nemulţumiţi pînă la încrîncenări ce tind să surclaseseze orice limite. Dar nu-i putem pretinde, totuşi, omului de onoare să se ridice în toate situaţiile la înălţimea unei virtuţi atît de nobile şi atît de greu de atins. Poate că uneori e de ajuns că el să evite doar formele extreme ale „purilor şi durilor neiertători din principiu“ În rest, putem doar să-i cerem ceva din virtutea compasiunii şi blîndeţii, chiar a generozităţii şi destul de mult din virtutea toleranţei, dar mai ales a simplităţii. Îl recunoaştem uşor atunci pe omul de onoare prin firescul comportării sale, prin lipsa de orice stridență, de orice pretenţie, de orice aşteptare, de tipul: „Vedeţi cît sînt de bun şi de altruist?“ În fapt, omul de onoare nici nu vrea să fie lăudat şi nici nu se simte bine dacă cineva o face. Pentru el, datoria de a fi moral prin curaj şi loialitate, prin corectitudine şi onestitate, înseamnă încă o cărămidă la unitatea de sens moral a propriei sale vieţi.

Nu pot încheia fără să mă gîndesc la un exemplu pe cît de simplu, pe atît de adevărat. Era anul 1965 şi, în Facultatea de Filozofie, unii studenţi au simţit, gîndind moral, că obediența nu-i onorabilă. Curajul lor demn i-a costat umilirea publică şi pedepsirea prin exmatriculare. Cel mai onorat dintre ei, Stelian Vasar, onorat în tăcere de foarte mulţi, a sfîrşit tragic absurd cîţiva ani după acest eveniment. Cîţi oameni au îndrăznit atunci să-i apere pe oamenii de onoare riscînd ei înşişi, prin curaj şi onoare, să atingă acele virtuţi aflate în relaţie de frăţietate cu onoarea, cu onoarea simplă, nudă? Inevitabil, puţini, dar doi dintre ei trebuie amintiţi, pe lîngă decanul de atunci, Tudor Bugnariu. Aceste fiinţe rare cu simţul moral autentic al onoarei în sens kantian au fost Ileana Ioanid şi Radu Florian. Pentru mine este un reper de onoare că i-am cunoscut pe aceşti oameni. Cu certitudine, ei au onorat pentru totdeauna statutul de filozof. Pentru elementarul motiv că au avut atitudine filozofică şi etică în faţă existenţei: cînd trebuie, cum trebuie. Atunci cînd se cuvine. Nu în viitor…

În fond, dacă ne gîndim bine, cam fiecare dintre noi purtăm în memoria noastră asemenea exemple sau unele foarte asemănătoare.

Vasile Morar este profesor de Etică la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Oradea – mai ambițioși ca de obicei
Marile drame prin care ne trece destinul, fie el personal sau colectiv, nu pot fi înțelese și nici respectate dacă uităm că tragedia merge de braț cu comedia prin lumea oamenilor.
Daniel David jpg
Oricine poate să aibă umor
În ţările cu colectivism puternic şi concentrare a puterii, cum este țara noastră, umorul bine reprezentat este cel legat de autoironie.
Adriana Babeti jpg
Să rîzi? Să plîngi? Despre rîsu’-plînsu’ lumii noastre
Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate).
Marcel Iures, Sever Voinescu, George Banu jpg
Caragiale cel lucid, Creangă cel afectuos
După spectacole, pe scena frumosului Teatru „Regina Maria“ din Oradea au urcat dnii George Banu și Marcel Iureș pentru a discuta despre umorul celor doi clasici.
1024px David   The Death of SocratesFXD jpg
Socrate a fost o pisică
„Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”.
p 1 jpg
Ce înseamnă rîsul?
Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc.
Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?