Calitate morală rară, dar necesară

Solicitat să răspund la o asemenea temă, mi-am dat seama imediat că ar trebui, mai înainte de toate, să mi chestionez memoria şi să aflu cînd a fost ultima oară cînd cineva a folosit, într-o discuţie serioasă, argumentul „că merită să-i acordăm onoarei un loc printre valorile morale ale lumii noastre“. Era un mediu studenţesc, climatul era interogativ, deloc sufocat de didacticism plictisitor. Cineva a formulat, rapid, o constatare: valoare a timpurilor trecute, definitiv sortită să rămînă în ceața istoriei ca o relicvă a unor mentalităţi şi a unor prejudecăţi. Or, mentalităţile care au statuat onoarea ca virtute se suprapun în străvechime cu etosul eroic al perioadei homerice, iar în medievalitate cu spiritul cavaleresc. Don Quijote a fost, pentru -mulţi, ultimul reprezentant al apărării disperate a onoarei ca supremă virtute care se cuvine să dea sens unei vieţi a „cavalerului neînfricat şi neprihănit“. Dar, continuă aceeaşi voce, în acest context, nu putem să nu ne gîndim la cît adevăr este cuprins în celebra sentinţă a lui Edmund Burke formulată acum 228 de ani, deci la un an de la izbucnirea Revoluţiei Franceze: „Dar epoca spiritului cavaleresc a trecut: a venit vremea sofiştilor, a economiştilor, a oamenilor calculaţi“. Trăim, cam de atunci, dezvrăjirea lumii, pierderea relevanţei onoarei pentru cel interesat de spiritul calculator mercantil, pentru cel stăpînit de ideea că şi onoarea poate fi cumpărată, ca orice pe lumea aceasta. Şi totuşi, în pofida atîtor fapte care confirmă că „tot ce e sfînt, onorabil şi onorant poate fi profanat“, întîlnim şi fapte contrare: apar mereu şi mereu oameni încăpăţînaţi să nu accepte că sensul onoarei s-a epuizat odată cu trecerea în alte vremi, mai raţionalizate, mai lipsite de prejudecăţi, mai deschise încercărilor şi experimentărilor. Onoarea n-a dispărut nici din aspiraţii comune, chiar dacă conţinutul ei s-a modificat foarte mult şi foarte puţini sînt dispuşi astăzi să acorde statutul de virtute onoarei precum altădată. „Virtute minoră?“ întreabă prudent altcineva. Poate, continuă un al treilea, dar mai potrivit ar fi să spunem că este o calitate morală rară, destul de rară atîta timp cît aceasta riscă mereu să fie uitată printre exigenţele noastre constante. De ce o uităm oare? A nu ţi-o aduce firesc aminte cînd încerci să te gîndeşti la valorile-virtuţi ale timpului nostru spune cel puţin două lucruri: că memoria valorilor, calităţilor, virtuţilor este aproape „instinctivă“ (are menirea să ne salveze adaptîndu-ne la circumstanţele existenţei), dar memoria este şi morală, prin intenţiile ei şi, mai ales, prin consecințele pe care le poartă cu sine.

Omul de onoare locuieşte în moralitate, poate pentru că ajunge la libertate satisfăcînd această exigenţă: este recunoscător faţă de tot binele pe care ştie că l-a primit şi nu uită că i s-a făcut. Că i s-a făcut acest bine lui, şi nu altcuiva. Iar dacă uită, atunci singurul vinovat este el şi nu altcineva. Onoare ai în acest caz pentru că nu eşti cuprins de hybris-ul atît de frecvent printre noi: sîntem orgolioşi şi, cu infinite vanităţi, ajungem să credem că „onoarea ni se cuvine“, că este un dat al sinelui nostru, al imaginii unui eu gonflat. Omul de onoare, de pildă, dacă ajunge să înţeleagă că tot ceea ce a primit de la semeni, cunoscuţi, prieteni, străini identificaţi sau nu, societate în ansamblul ei, cu şcoală, beneficii sociale diverse, şi simte nevoia să nu creadă că totul i se cuvine, „că oricum el merită“, dovedeşte prin asta că este cu adevărat un om liber. Omul de onoare onorează încrederea primită, n-o dispreţuieşte. Iar, vorba lui La Rochefou-cauld, „onoarea dobîndită este, pentru el, o chezăşie pentru aceea pe care trebuie s-o dobîndim“. Apoi, onoarea se asociază, deloc fără motiv, unor virtuţi necesare oricărui spaţiu social solidar cu situaţii morale elementare. Astfel, am putea să ne gîndim, de pildă, că un om de onoare ar putea fi laş? Curajul nu este un ingredient oarecare al onoarei, ci este chiar element constitutiv al omului de onoare. Să fii pur şi simplu un om laş, un fricos dovedit ar trebui să dezonoreze indiferent de numărul de „onoruri“ cu care ajung aceşti oameni să fie gratificaţi ulterior. Spunem „ar trebui“ şi prin aceasta accentuăm, din nou, dimensiunea morală, şi descalificăm, implicit, sfera moravurilor şi a năravurilor din spaţiul public autohton. Căci, astăzi, expresia atît de jignitoare „laşule“ nu mai este resimţită atît de „neiertat“ precum în etosul tradiţional.

Şi, cu toate acestea, cînd se ivesc printre noi fiinţe curajoase fără de ostentaţie, pline de modestie autentică, oameni oneşti, străini de făţărnicii şi micimi derivate din minciuni penibile, mari sau mici, simţim că avem motive să spunem: iată un om de onoare, şi să dorim ca el să fie onorat, nu numai de noi, ci şi de ceilalţi. Onoarea ca valoare morală, ca însuşire-calitate dezirabilă are, de asemenea, o frumoasă apropiere de alte cîteva virtuţi: spiritul de dreptate, loialitatea, compasiunea, iertarea, umilinţa, buna-credinţă, simplitatea. Omul de onoare nu nedreptăţeşte în chip brutal alte fiinţe pentru că, în cazul lui, imaginea de sine este cea care impune ideea că „nu poţi fi rău şi nedrept şi să fii, în acelaşi timp, şi confortabil cu ţine însuţi“. În termenii unui perpetuu socratism necesar am putea spune: omului de onoare îi apare cînd trebuie şi cum trebuie în chip salvator daimon-ul său interior, care-i interzice să cadă în dezonoare. Tot astfel, loialitatea ca virtute apare pe nesimţite în reacţiile omului de onoare. Acesta are deprinderi consolidate şi convingeri morale ferme, încît ajunge să ştie că opusul loialităţii este trădarea valorilor morale fundamentale, iar trădarea de sine coincide cu „trădarea umanităţii sfinte din fiecare fiinţă omenească“ (Kant). Oricum, un atare sens al onoarei şi al trădării se află destul de departe de sensul comun al onoarei cînd umilinţa resimţită de unii „oameni de onoare“ era prilej de răzbunare sau duel. Nu vorbim, neapărat, de „onorabilii oameni ai mafiei“, ci de faptul că practica duelului, de exemplu, consemna, în Bucureşti, în anul 1922 că unul din cei doi fii lui Duiliu Zamfirescu a murit în urma unei provocări la duel „din motive de lezarea onoarei“. Aici putem vedea, din nou, cîtă dreptate avea La Rochefoucauld cînd constata sapienţial: „Oamenii mărginiţi (plini de orgolii de răzbunare) se simt jigniţi de lucruri mici: oamenii mari le văd pe toate și nu se simt jigniţi de ele“. Rezultă că omul de onoare adevărat are, la limita de sus, virtutea umilinței: ştie că nu poate fi nici umilit și nici jignit decît de propria sa lipsă de libertate, de îngîmfare, de trufie și de altele asemenea. Dar are vreo atingere calitatea onoarei cu virtutea iertării? Sigur că prezența mizericordiei este de natură să ne bucure în multe situaţii de viață, mai cu seamă cînd simţim pe propria piele cît este de insuportabil să vezi în jur neiertători mereu îndreptăţiţi, mereu încruntaţi, mereu nemulţumiţi pînă la încrîncenări ce tind să surclaseseze orice limite. Dar nu-i putem pretinde, totuşi, omului de onoare să se ridice în toate situaţiile la înălţimea unei virtuţi atît de nobile şi atît de greu de atins. Poate că uneori e de ajuns că el să evite doar formele extreme ale „purilor şi durilor neiertători din principiu“ În rest, putem doar să-i cerem ceva din virtutea compasiunii şi blîndeţii, chiar a generozităţii şi destul de mult din virtutea toleranţei, dar mai ales a simplităţii. Îl recunoaştem uşor atunci pe omul de onoare prin firescul comportării sale, prin lipsa de orice stridență, de orice pretenţie, de orice aşteptare, de tipul: „Vedeţi cît sînt de bun şi de altruist?“ În fapt, omul de onoare nici nu vrea să fie lăudat şi nici nu se simte bine dacă cineva o face. Pentru el, datoria de a fi moral prin curaj şi loialitate, prin corectitudine şi onestitate, înseamnă încă o cărămidă la unitatea de sens moral a propriei sale vieţi.

Nu pot încheia fără să mă gîndesc la un exemplu pe cît de simplu, pe atît de adevărat. Era anul 1965 şi, în Facultatea de Filozofie, unii studenţi au simţit, gîndind moral, că obediența nu-i onorabilă. Curajul lor demn i-a costat umilirea publică şi pedepsirea prin exmatriculare. Cel mai onorat dintre ei, Stelian Vasar, onorat în tăcere de foarte mulţi, a sfîrşit tragic absurd cîţiva ani după acest eveniment. Cîţi oameni au îndrăznit atunci să-i apere pe oamenii de onoare riscînd ei înşişi, prin curaj şi onoare, să atingă acele virtuţi aflate în relaţie de frăţietate cu onoarea, cu onoarea simplă, nudă? Inevitabil, puţini, dar doi dintre ei trebuie amintiţi, pe lîngă decanul de atunci, Tudor Bugnariu. Aceste fiinţe rare cu simţul moral autentic al onoarei în sens kantian au fost Ileana Ioanid şi Radu Florian. Pentru mine este un reper de onoare că i-am cunoscut pe aceşti oameni. Cu certitudine, ei au onorat pentru totdeauna statutul de filozof. Pentru elementarul motiv că au avut atitudine filozofică şi etică în faţă existenţei: cînd trebuie, cum trebuie. Atunci cînd se cuvine. Nu în viitor…

În fond, dacă ne gîndim bine, cam fiecare dintre noi purtăm în memoria noastră asemenea exemple sau unele foarte asemănătoare.

Vasile Morar este profesor de Etică la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.