Căldură mare, monșer, în Bucureștiul fanariot

Efectele mult discutatei încălziri globale soldate cu temperaturi caniculare, calificate constant în mass-media drept unele „fără precedent”, ne-ar putea face să credem că în veacul al XVIII-lea bucureștenii aveau parte doar de sezoane estivale răcoroase, îmbiind la plimbări reconfortante pe malurile Dîmboviței. În realitate însă, diferențele de temperatură dintre verile de astăzi și cele fanariote nu sînt chiar atît de mari, după cum o dovedesc observațiile meteorologice riguroase efectuate de François Recordon, secretarul lui Caragea Vodă, care a petrecut șase ani în București, între 1812 și 1818. Mai precis, acesta nota că „termometrul lui Réaumur, așezat la umbră se ridica uneori vara pînă la 29° și 30°”, deci pînă la 36-37,5° C, ceea ce nu era deloc puțin în condițiile climatului arid al capitalei Țării Românești. Bazîndu-se pe „propriile observații atente”, același meteorolog amator ne informează că „în tot cursul anului 1817, la București nu s-au revărsat din cer mai mult de 15-16 degete de apă”. Nivelul scăzut al precipitațiilor nu excludea, totuși, aversele „îngrozitoare”, „însoțite întotdeauna de rafale de vînt și trăsnete”, ce se dezlănțuiau ca din senin în zilele cele mai caniculare de peste an (Johann Christian von Struve), fenomene comune încă „de pe la începutul lunii mai” (William Wilkinson), ce îi făceau pe străinii aflați în trecere prin oraș să se lamenteze, iar pe localnici să caute răcoarea zonelor înverzite.

Bucureștenii de rînd, ce nu dispuneau de trăsuri cu care să iasă din oraș la iarbă verde, se adăposteau pe atunci din calea vipiei pe malurile Dîmboviței, de-a lungul cărora fuseseră amenajate „alei frumoase”, umbrite de „bolte cu verdeață deasă”. Acolo, spre seară, se aduna „o societate foarte numeroasă”, plină de „însuflețire și veselie”, căreia i se alăturau și vizitatorii străini atrași de „răcoare și de priveliștea frumoasă” (Luigi Mayer). Alteori, deopotrivă localnicii și oaspeții de peste hotare colindau „printr-o vale de la poalele Mitropoliei”, care „se termina cu un chioșc și un havuz minunat înconjurat de alei și de mai multe rînduri de sălcii mari, la umbra cărora se putea vedea o fîntînă turcească” (François Recordon). Era vorba de așa-numita Cișmea de la Filaret, o zidire „pitorescă și elegantă, amintind de stilul Alhambrei” (Ulysse de Marsillac), ridicată spre desfătarea bucureștenilor prin generozitatea episcopului Filaret al Rîmnicului, ales în 1793 în scaunul Ungrovlahiei. Fîntîna propriu-zisă se afla la parterul unui chioșc unde apa „se scurgea din abundență”, „în jgheaburi de marmură”, „prin douăsprezece țevi de alamă”, ieșind dintr-un perete placat cu același material de calitate, în care fuseseră sculptate o profuziune de motive geometrice ori florale, dar și simbolurile celor douăsprezece zodii, deasupra cărora trona „marca arhiepiscopală, cu o inscripție în limba română, descriind fundarea acestui frumos monument”. Și „pavimentul cișmelii era așternut cu marmură”, în care „erau scobite canaluri înguste prin care trecea clipocind apa”, pentru a se scurge în cele din urmă în „balta învecinată, învăscută cu stuh”. Tot de marmură era și scara „înflorată ce ducea deasupra (la etaj – n.n.) într-o sală mare, în chipul unui pridvor vechi românesc”, „cu coloane de piatră crestate în frunze şi flori”, adevărate giuvaere ale artei sculpturale post-brâncoveneşti. De aici se deschidea o frumoasă priveliște înspre „balta înconjurată de sălcii”, ce predispunea la visare în auzul clinchetului cristalin al „clopoțeilor de sticlă“ care „atîrnau sub streașină” și „sunau la adierea vîntului”. Acest spațiu nu era însă accesibil oricui, ci doar oaspeților înaltului ierarh și, mai apoi, ai urmașilor săi în scaunul Ungrovlahiei, care organizau festinuri în salonul de la etaj dotat cu „o masă mare de stejar înconjurată cu scaune”, dar și cu „sofale, cu perini roșii și cu ciucuri albi de bumbac”.

În schimb, orice bucureștean sau vizitator era liber să cutreiere „prin viile ce îmbrăcau dealurile dimprejurul” orașului sau să poposească, pentru a-și reface forțele, „în grădinile de vară pe care proprietarii le țineau deschise publicului și unde vindeau vin și alte răcoritoare” (François Recordon). Printre acestea din urmă, la loc de cinste, se număra șerbetul, un elixir foarte apreciat la curtea domnească, unde activa un slujbaș special însărcinat cu pregătirea acestuia (șerbecci bașa).Spre deosebire de „preparatul alimentar făcut din sirop de zahăr” întărit, „colorat și aromat cu diferite esențe”, ce se găsește și astăzi în unele magazine bucureștene sau pe la tîrguri, șerbetul epocii fanariote era un lichid preparat „fie din fructe, fie din flori, tăiate și ținute în sirop clocotit pînă ce totul devenea o pastă groasă ce se dizolva în apă” (Balthasar von Campenhausen). Iar pentru a fi cît mai răcoritoare, foarte aromata băutură „se punea la gheață” sau era servită „cu gheață adăugată”, cumpărată pe bani grei, mai ales în zilele toride de vară, de la meșterii „ghețari, ce aveau gropi cu gheață”.

Cu tot gustul său rafinat, șerbetul nu i-a putut cuceri pe bucureștenii din „poporul de jos și, mai ales, pe meseriașii care, nesinchisindu-se de zăpușeală, preferau să se desfete la terasă cu vin sau chiar cu rachiu, „bînd cît mai mult”, în loc „să-și miște trupul sau să-și distreze spiritul”, după cum le recomanda mustrător medicul Constantin Caracaș. Nu pare însă a-i fi convins, căci și atunci cînd ieșeau „cu trăsuri închiriate afară, la țară”, aceștia „luau cu dînșii merindele necesare și benchetuiau toată ziua” în loc să facă mișcare în mijlocul naturii.

Boierii, în schimb, mai cumpătați în privința consumului de alcool, se arătau mai ahtiați după plimbări cu trăsura de care nu se puteau lipsi nici măcar în zilele lucrătoare. Aceste promenade se desfășurau cu predilecție pe podul Mogoșoaiei, „una dintre cele mai bine podite ulițe de seamă ale Bucureștilor”, iar din 1820 chiar „pavată cu piatră”, pentru ca toată lumea să le poată admira caleștile „lucind sub podoaba aurăriei”, vehicule importate mai cu seamă de la Viena. De nevoie însă, în zilele toride, plimbarea nu mai avea loc „în jurul prînzului” ca să „strălucească la soare măreția” boierilor, care le aruncau trecătorilor „priviri pline de fală”, ci „după cina de seară, la lumina lunii”, pentru ca domniile-lor să „soarbă un aer mai răcoros”. Iar pentru a nu bîjbîi prin beznă, înaintea fiecărei trăsuri defilau slugi „cu masalale numite păcură, ce nu puteau fi stinse de nici un fel de ploaie” (Ludwig von Stürmer). Uneori, plimbarea vesperală se putea încheia la „complexul de agrement” amenajat de vodă Mavrogheni (1786-1790) la capătul podului Mogoşoaiei. Acesta cuprindea inițial „un chioşc cu odăi şi cu toată podoaba sus şi [...] havuz”, iar ulterior și o grădină, al cărei plan fusese desenat, se pare, de voievodul însuși. Amenajarea lua forma unui pătrat cu latura de 80 de stînjeni, împărțit în 16 triunghiuri egale prin intermediul unor alei străjuite de arbori fructiferi. Parcelele astfel create erau plantate cu lalele, garoafe şi trandafiri, în vreme ce în centrul pătratului fusese lăsat un spațiu circular liber.

Mai ales duminica, atunci cînd aveau mai mult timp la dispoziție, boierii își continuau plimbarea pînă la „Prado-ul Bucureștilor” (John Mac Donald Kinneir), Herăstrăul, „un mic lac, aflat la o leghe” de capitală, la care conducea, de prin 1815 sau puțin mai înainte, „o mare alee” mărginită de copaci. Odată ajunși acolo, „coborau din trăsură ca să facă de mai multe ori ocolul micului lac fermecător” sau – după părerea unui vizitator mai exigent – al „bălții cu apă stătută”, de la „aerul stricat” al căreia riscau, mai ales în lunile iulie și august, „să capete friguri intermitente” (Constantin Caracaș). Le mai plăcea „să se plimbe în grupuri pe pajiștea” de pe mal, pînă la „falnicul chioșc sau pavilion” construit de domnul Alexandru Ipsilanti, în jurul căruia „erau amenajate niște corturi”, unde li se ofereau „tot felul de tratații”. Apropiații domnitorului se bucurau chiar de privilegiul de a pătrunde în interiorul foișorului „zugrăvit pe dinăuntru și pe dinafară cu tot felul de motive orientale”, în care „erau dispuse mai multe sofale pe care erau așezate perne îmbrăcate în stofe bogate, în vreme ce podeaua acestuia era ascunsă de obicei sub covoare scumpe” (Ludwig von Stürmer). Tot omul se putea, însă, delecta cu „înghețată și alte răcoritoare” în cafeneaua de pe malul lacului, unde unii bucureșteni petreceau chiar și cîte două-trei ceasuri.

În loc de a trîndăvi, alții preferau să se ducă și la „o pădurice frumoasă numită Băneasa”, aflată la depărare „de o milă de Herăstrău”. Acolo se întindea „moșia unui boier numit Văcărescu”, care nu doar că „lăsa deschis publicului” parcul din spatele conacului său, ci chiar îi aducea „pe proprie cheltuială tot felul de îmbunătățiri pentru plăcerea (vizitatorilor)”. Iar atunci cînd se nimerea ca vreunul dintre amici să îi treacă pragul domeniului, făcea, alături de soție, „în cel mai îndatoritor chip”, onorurile de gazdă (William Wilkinson).

În fine, cea de-a treia destinație pentru evadările din oraș ale bucureștenilor o reprezenta „locul murdar și mlăștinos numit Colentina” (Ignati Iakovenko), ce beneficia totuși de o anumită amenajare turistică. Pe malurile „lacului mare” de acolo fuseseră plantate niște „grădini domnești” ce îi atrăgeau „în timpul verii” pe unii dintre „cei mai de vază locuitori ai orașului” dispuși să se confrunte pe drum „cu praful ridicat de la trăsurile cele multe” , care le pricinuia mari neajunsuri „celor cu plămînii mai slabi”. Cel puțin însă, la Colentina, bucureștenii care fugeau de arșița verii se puteau adăposti la umbra unor arbori, în vreme ce pe malul altor rîuri sau bălți din jurul Capitalei – la Snagov sau Mărcuța, de exemplu – nu exista „nici un fel de loc îngrijit sau plantațiune de pomi”, așa că vizitatorii nu aveau nimic altceva de făcut decît „să se pîrlească la soare” – precum arăta cu năduf Constantin Caracaș, care le trasa autorităților sarcina presantă ca „pentru sănătatea corpului, mulțumirea sufletului și podoaba orașului să facă parcuri și locuri de preumblare publică”.

În schimb, boierii mai puțin pasionați de plimbări se relaxau, departe de ochii intrușilor, în propriile „grădini cu flori” sau chiar în „micile lor livezi”, „gustînd în oraș plăcerile pe care le găsești de obicei la țară”, inclusiv îngrijindu-se „de plantele rare aduse de foarte departe” pe care cei ce erau „iubitori ai științelor naturale” le creșteau în „frumoasele lor sere” (François Recordon). Alții preferau să își petreacă vara pe propriile moșii, ori – maxima extravaganță – la băile de la Mehadia (Herculane), căci pentru un astfel de sejur peste hotare aveau nevoie de o autorizație eliberată de domnitorul în persoană. Ca să nu mai spunem că, în condițiile stării jalnice a drumurilor de atunci, călătoria lor devenea o adevărată aventură, pigmentată și de lunga perioadă de carantină petrecută, aproape ca într-o temniță, la granița cu Imperiul Habsburgic. 

Tudor Dinu este profesor la Universitatea din București și autor al unei ample monografii în trei volume intitulate Bucureștiul fanariot (Humanitas, 2015, 2017, 2020), din care sînt preluate informațiile și citatele prezente în articolul de față.