Călătorind prin lume, cu Tinder-ul deschis

Am cucerit lumea necunoscuților de pe Internet cu pași destul de mici. Știam că să mă văd cu oricine nu se cunoștea deja cu prietenii mei apropiați, sau cu care nu eram în aceeași școală sau liceu, era cel puțin o depărtare de la „regulile“ cu care fusesem crescut. Toată copilăria, mama mi-a repetat să nu vorbesc cu necunoscuții, fie ei de pe net, fie ei din realitate. Pentru ea, premisa era de vinovăție, pentru orice persoană în-tîlneai și nu avea „referințele“ necesare. Pentru ea, oricine era un potențial agresor – ceea ce, mai ales pentru un copil de 13-14 ani, e o precauție necesară. Ducînd mai departe învățăturile din familie, în școala generală fusesem extrem de entuziasmat să fac parte dintr-un concurs de proiecte legate de siguranța pe Internet, pentru care am făcut chiar un videoclip moralizator (și extrem de clișeistic) despre o fată care vorbește cu un necunoscut periculos online. Se pare însă că, la trei ani după ce am făcut videoclipul, cu care mă mîndream fiindcă luase nu-mai-știu-ce loc în etapa națională a concursului, am devenit, în mod ironic, chiar eu fata din film, care vorbea cu necunoscuți pe net. Se pare că nu am învățat multe în urma acelui concurs.

Evident, nu m-am simțit extrem de confortabil prima oară cînd m-am văzut cu cineva de pe net, în clasa a X-a. Îmi dădusem seama că sînt gay și căutam alți tipi gay – fie pentru date-uri, fie ca să găsesc alți oameni care să mă înțeleagă. Cu D. am început să vorbesc pe Facebook, printr-un (vag) prieten comun, parcă. Eram în clasa a X-a, și am ieșit la un fel de date. Acum, dacă stau să mă gîndesc bine, probabil cel mai nereușit date din viața mea, fiindcă amîndoi eram destul de speriați, cred că și unul de altul, și de oamenii din jur, care ar fi putut să creadă că sîntem gay. Crezîndu-mă extrem de romantic, i am adus apoi o brioșă a doua oară cînd ne-am văzut, numai că a doua oară a fost și ultima, fiindcă nu mi-a mai scris apoi vreodată. Cred că, fiindcă era de vîrsta mea, și el chiar mai speriat decît mine, emoțiile mele au fost destul de mici, cu toate că D. a devenit primul „necunoscut“ cu care m-am văzut de pe Internet.

Am început să folosesc Tinder, aplicația de dating, mult mai tîrziu, după ce am ajuns în SUA, la Harvard, pentru primul an de facultate. Era prima oară cînd nu eram într-o relație după mult timp și, mai mult decît atît, era și prima oară cînd eram singur, fără prietenii și familia pe care îi aveam acasă. Trebuia să îmi fac prieteni, să cunosc oameni. Căpătasem destul de multă anxietate socială și totul părea copleșitor. Tinder-ul era mai avantajos fiindcă știam că oamenii de acolo aveau același scop ca mine, să cunoscă alți oameni, iar faptul că puteam vorbi întîi prin mesaje părea un mod bun de a găsi cîteva subiecte comune înainte de o conversație în persoană. Nu țin minte să fi fost speriat sau emoționat cînd am început să ies, o dată la trei-patru săptămîni, cu oameni cunoscuți online – nu mi se păreau mai străini decît toți ceilalți oameni cu care socializam în campus, pînă la urmă. Eram într-un fel de lume complet nouă, și totul părea la fel de necunoscut și nesigur – fie că era pe Tinder, fie că era la cursuri și în campus. Îmi plăcea să vorbesc cu oameni cît mai diverși, să le ascult experiențele sau poveștile și, apoi, nu mă deranja dacă exista și o conexiune sexuală sau romantică. Dar cred că dorința de sex sau de o relație era secundară dorinței de a nu mă mai simți singur.

Începînd cu al doilea semestru, lucrurile s-au așezat la Harvard – îmi făcusem cîțiva prieteni și cunoștințe și mă simțeam mult mai confortabil. Atunci am început să fiu mai deschis și față de ai mei legat de felul cum cunoșteam diverșii băieți cu care fie ieșeam la întîlniri, fie care îmi erau prieteni. La început, mama nu a fost fericită să audă răspunsul „îl știu de pe Tinder“. Replica ei imediată era „ai grijă să nu întîlnești pe cineva periculos, fiindcă nu îi cunoști pe băieții ăștia“. Și totuși, îi spuneam eu, dacă nu mă întîlneam cu ei, cum urma să îi cunosc vreodată? Mama continua să fie sceptică, dar, în același timp, cu un ocean între noi, influența ei nu putea să fie decît limitată. Poate că fricile ei s-au mai diminuat ceva mai tîrziu, cînd l-am cunoscut pe Tinder pe G., cu care am fost apoi într-o relație destul de serioasă, de vreo șase luni, și cu care încă sînt apropiat acum, după ce au trecut doi ani. Tinder a funcționat chiar peste așteptări, și s-a dovedit că oamenii cunoscuți acolo au potențial.

După primul meu an la Harvard, odată cu vacanța de vară, am început să vreau să călătoresc. Schimbînd din ce în ce mai multe țări, a trebuit să-mi găsesc din ce în ce mai multe posibile strategii ca să fac față necunoscutului. A trebuit să îmi înfrîng ceea ce mai rămăsese din frica de a cunoaște necunoscuți ca să cuceresc, cumva, necunoscutul locurilor în care mergeam. Am început prin a merge în Chile, cu un program al facultății, iar anul următor am mers în Olanda și Maroc. Au urmat Vietnam, Serbia și Albania. Cu toate că, de obicei, mergeam în programe de studiu sau la internship-uri, singurătatea, în primele săptămîni după ce ajungeam într-un loc, era și mai copleșitoare decît la Harvard. Din nou, nu cunoșteam aproape pe nimeni, iar pe Tinder căutam străini – oameni care locuiau în locurile pe care le vizitam – care să îmi arate orașele lor și cu care să fiu prieten. De cele mai multe ori a funcționat. Cu ajutorul a diverși „necunoscuți“, orașele noi pe care le vizitam deveneau mai prietenoase și ele – fie că era vorba de Amsterdam, unde F. m-a făcut să înțeleg, pentru prima oară, muzica electronică, explicîndu mi-o sunet cu sunet în timpul unei petreceri, sau de Ho Chi Minh City, unde D. m-a -luat cu motocicleta din fața unui centru comercial și m-a dus în apartamentul lui neobișnuit de alb, de la etajul 15 al unei clădiri de unde se vedea tot orașul.

Cred că singurul moment cînd mi-a fost frică, pe bune, să mă întîlnesc cu un „necunoscut“ a fost în Maroc, fiindcă homosexualitatea e ilegală acolo. Cu A. am început să vorbesc tot pe Tinder, în Rabat. Părea că are un profil real, era și el student. Era extrem de prietenos și am hotărît să mergem la un film horror împreună. Nu eram emoționat în mod special, însă am devenit din ce în ce mai speriat odată ce am vorbit cu prietenii mei. Unul dintre ei mi-a spus serios să nu mă duc, că nu merită să îmi risc viața și siguranța pentru un tip cu care mă vedeam o dată sau de două ori. O cunoștință din programul de studiu în care eram în Maroc și-a luat rămas bun, pe jumătate în glumă, și a spus că el crede că s-ar putea să nu mă mai întorc – fie pentru că tipul e un polițist sub acoperire care mă va duce la poliție, fie fiindcă e un posibil homofob ascuns. Recunosc, toate grijile astea mi-au rămas în minte pe tot parcursul întîlnirii, însă nu a existat nici un incident. Filmul nu a fost grozav (era dublat în franceză, așa că măcar m-am bucurat să pot să exersez limba), după aceea am fost să mîncăm o înghețată la McDonald’s, acolo unde A. mi-a povestit despre cum e să fii gay în Maroc, iar eu i-am povestit despre România. Încă mai vorbesc cu A. din cînd în cînd, pe Facebook – recent mi-a scris să-mi spună că s-a mutat în Franța, ca să își continue studiile.

Nu încerc să fac aici un catalog al persoanelor cu care m-am văzut pe parcursul ultimilor doi ani și jumătate de pe Tinder, Grindr (o aplicație similară cu Tinder, adresată exclusiv comunității gay) sau cu care am vorbit pe Facebook fără să avem cine știe ce prieteni comuni. După îndeajuns de multe astfel de povești, părinții mei s-au obișnuit și ei cu „necunoscuții“ și „necunoscutul“, și au înțeles că nu chiar toți sînt periculoși. Mama se rezumă acum la un scurt, reticent, „încă un tip de pe Tinder…“, cînd îi spun că am mai ieșit la o întîlnire. Nu vreau nici să spun că orice întîlnire cu un necunoscut de pe un site de dating e reușită – departe de asta, probabil că, dintre toți oamenii cu care m-am văzut, cu două treimi nu m-am mai văzut a doua oară. Pînă la urmă, nu te poți potrivi perfect chiar cu toată lumea și e și imposibil să ții legătura cu zeci de oameni constant. Nu vreau nici să spun că e safe să te întîlnești cu oricine. Am dat de destui tipi care nu mi-au inspirat încredere, care mi-au trimis imagini (prea) sexuale sau ale căror profiluri erau enervant de goale.

Pînă la urmă, oriunde am călătorit, „necunoscuții“ de pe Tinder au fost întotdeauna mai prietenoși, în capul meu, cel puțin, decît necunoscutul impersonal al locurilor complet noi unde eram, în alte țări și pe alte continente. Cumva, prin aceste întîlniri am umanizat locuri complet străine pentru mine – am umanizat aglomerația și umezeala copleșitoare din Ho Chi Minh City sau blocurile comuniste din Albania. Am realizat că împărtășesc, cîteodată, mult mai multe decît mi-aș fi imaginat cu oamenii pe care i-am cunoscut. De la povești de coming out asemănătoare, la filme horror sau gusturi în muzică. După ce călătorești mii de kilometri cu avionul, cîteodată ai impresia că o să fii pierdut într-o mare de oameni diferiți de tine – dar atunci cînd te vezi cu un „necunoscut“ și amîndoi vreți să vă plîngeți că aveți prea multă treabă la facultate sau amîndurora vă place excesiv Sex and the City, realizezi că, trecînd peste toate diferențele culturale, poți crea conexiuni cu oameni de mai oriunde din lume. Oameni care vor să creeze conexiuni la fel de mult ca și tine. Cumva, încercînd, totuși, să nu fiu naiv și să rămîn cît de cît precaut, am transformat în capul meu prezumția de vinovăție a mamei (în care toți „necunoscuții“ sînt periculoși) într-o prezumție sau, măcar, o dorință ca oamenii pe care îi cunosc să aibă potențialul de a-mi rămîne prieteni, că de la toți pot învăța ceva, că există ceva „cunoscut“ și cu care pot să relaționez în mulți dintre „necunoscuți“. 

Luca Istodor e activist LGBT și face studii feministe, de gen & sexualitate și regie de film la Universitatea Harvard.

Foto: flickr (Banksy, Londra)