Călătorind la gurile Dunării, în epoca fanariotă
În veacul fanariot, numărul străinilor pe care pașii îi poartă cu felurite rosturi prin provinciile creștine ale Imperiului Otoman Valahia și Bogdania (Moldova) crește considerabil pe fondul interesului tot mai fățiș al Austriei și Rusiei de a anexa și aceste teritorii majoritar locuite de români. Așa se explică faptul că destui dintre vizitatori sînt agenți, militari sau funcționari provenind din cele două imperii, care fie pregătesc terenul pentru proiectata cucerire, fie participă la operațiunile militare desfășurate – vai – de atîtea ori pe solul Țărilor Române (1716-1717, 1736-1739, 1768-1774, 1789-1791, 1806-1812), fie se ocupă de organizarea și integrarea zonelor ocupate, asemenea Olteniei în perioada 1717-1739. Ca atare, ei manifestă pentru țările noastre un interes specific, strîns legat de misiunea lor pentru îndeplinirea căreia se văd uneori nevoiți să întreprindă o amplă documentare. Pe de altă parte, secolul al XVIII-lea este caracterizat și de intensificarea contactelor dintre Imperiul Otoman și marile puteri occidentale (în primul rînd Franța și Anglia), care, grație așa-numitelor capitulații (= privilegii), își pot promova mult mai lesne interesele comerciale în Orient, neuitînd firește și de cele politice, ce vizează, în bună măsură, limitarea acaparării de teritorii aparținînd Înaltei Porți de către Austria și Rusia. Mai ales că marele imperiu islamic intrat acum pe panta unui declin militar lent, dar inexorabil își dă seama de utilitatea, anterior ignorată, a diplomației pentru conservarea propriei puteri. Astfel, acesta își dezvoltă un minister de Externe sui generis condus de facto nu de reis effendi-ul turc, ci de marele dragoman grec, și acreditează ambasadori străini la Istanbul și consuli în numeroase alte orașe, inclusiv la București și Iași. Iar mulți dintre acești emisari trec în drumul lor spre posturile în care fuseseră numiți prin Țara Românească și Moldova, unde se bucură din partea domnilor fanarioți de o primire fastuoasă, pe care, flatați, se grăbesc să o consemneze pentru posteritate. De bună seamă, texte mult mai ample despre experiența lor românească redactează și unii dintre puținii imigranți care decid să își caute norocul la gurile Dunării, intrînd în calitate de secretari, medici ori profesori de limbi străine (Lionardo Panzini, Jean-Louis Carra, Franz Josef Sulzer, Stephan Ignaz Raicevich, François Recordon etc.) în slujba domnilor din Principate sau a marilor boieri, ce manifestă de timpuriu o neașteptată deschidere, simpatie sau chiar admirație pentru occidentali. Totodată, mai ales în prima parte a epocii fanariote și cu precădere prin Moldova, se perindă numeroși clerici catolici, ale căror mărturii constituie documente esențiale pentru reconstituirea operei de prozelitism a Curiei Romane pe teritoriul românesc. În schimb, memoriile puținilor soli sau negustori turci (Șehdi Osman, Resmi Ahmed Efendi, Abdülkerim pașa) de care dispunem oferă în general informații convenționale, lipsite de relevanță, ce nu ne permit să ne dăm prea bine seama cum îi priveau cărturarii musulmani pe supușii creștini ai Porții din provinciile nord-dunărene. Cert este doar că ei nu rămîneau insensibili în fața nurilor româncelor și chiar a efebilor noștri, de dragul cărora, dar și al licorii lui Bacchus – susține un anonim otoman de la 1749 – „mulți turci și arabi s-au lepădat de credința lor și au rămas în țară”. În fine, tabloul vizitatorilor străini ai Țării Românești și Moldovei este completat de clerici și cărturari ortodocși, de negustori și chiar de meșteșugari și, firește, de intelectuali occidentali interesați să cunoască spațiul otoman. Iar la fel de impresionantă ca varietatea profesiilor și intereselor acestora este și diversitatea etnică a călătorilor, căci printre cei circa o sută cincizeci de străini care au ținut să își fixeze în scris impresiile despre trecerea lor prin Țările Române se numără deopotrivă germani, francezi, italieni, britanici, ruși, polonezi, ucraineni, unguri, croați, sîrbi, greci, spanioli, finlandezi, armeni ori georgieni.
Firește, persoane cu o proveniență, o pregătire, profesii și scopuri atît de diferite nu puteau să redacteze decît texte extrem de variate despre experiența lor românească. Mai ales că unii dintre ei au străbătut teritoriul Principatelor în goana bidiviilor, neabătîndu-se de la rutele principale ce legau Valahia sau Moldova de teritoriile otomane din Balcani, în vreme ce alții au petrecut ani de zile la gurile Dunării, unde au avut prilejul să cunoască îndeaproape locurile și oamenii. Unii au înnoptat în hanuri modeste, ba chiar imunde, și au intrat în contact doar cu oameni simpli, oropsiți de soartă, pe cînd alții au fost primiți cu pompă de vodă și ospețiți de marii boieri, care i-au făcut părtași la tainele lor. Nu puțini s-au mărginit să își consemneze doar impresiile fugitive despre ce le-a ieșit în cale ori să scrie texte menite să răspundă exclusiv obiectivelor profesionale pentru care se deplasaseră în Principate. Cîțiva însă, precum Antonio Maria del Chiaro, Friederich Wilhelm von Bauer, Jean-Louis Carra, Franz Josef Sulzer, Stephan Ignaz Raicevich, William Wilkinson, François Recordon ori Dionisie Fotino, constatînd lipsa de pe piața internațională de carte a unor lucrări despre Țările Române, le-au dedicat adevărate monografii, cuprinzînd prețioase date geografice, istorice, etnografice, economice. Au făcut-o cîteodată recurgînd la o vastă documentare în teren, pe cînd altădată s-au mulțumit să preia fără scrupule pasaje din lucrările similare ale predecesorilor. Unii au scris despre români cu o extraordinară perspicacitate și chiar empatie care le-au îngăduit să treacă dincolo de aparențe, pe cînd alții au făcut-o mînați de o ură și un dispreț visceral. Este, de pildă, cazul lui Sulzer care nu le recunoaște aproape nici un merit strămoșilor noștri din veacul al XVIII-lea și căruia pe meleagurile valahe totul îi pute. Istoricii noștri l-au pedepsit însă exemplar pentru atitudinea sa, nepreocupîndu-se nici să îi editeze partea nepublicată a operei, nici să îi tălmăcească integral scrierea în trei volume Geschichte des transalpinischen Daciens (Viena, 1781). Este o lacună ce se cuvine completată, căci, dincolo de atotprezentele răstălmăciri ale autorului, lucrările sale conțin un volum uriaș de informații, dintre care multe nu sînt atestate de alte surse.
În general, importanța datelor furnizate de călătorii străini este considerabilă pentru reconstituirea istoriei Țărilor Române, mai ales în perioada medievală și premodernă, fapt conștientizat pentru prima oară pe deplin de către Nicolae Iorga, autorul lucrării de pionierat în patru volume Istoria românilor prin călători (Vălenii de Munte, 1928-1929). Preluînd ideea magistrului, un grup de cercetători de la institutul de istorie ce îi poartă acum numele (Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu etc.) a inițiat, începînd din 1968, un amplu proiect de identificare și traducere a textelor aparținînd călătorilor străini, punînd astfel la dispoziția istoricilor români în propria lor limbă o sursă inestimabilă de informații. Se cuvine să le adresăm și pe această cale mulțumiri pioase. Din suita de volume apărute sub egida Academiei Române, epocii fanariote îi sînt dedicate patru tomuri ce însumează peste 3.200 de pagini care, chiar dacă mai suportă pe alocuri completări, permit, grație informațiilor pe care le conțin, o ameliorare considerabilă a lucrărilor istoriografice dedicate unora dintre aspectele perioadei, pe care le vom trece în parte în revistă.
Înainte de toate, aceste texte ne îngăduie să pătrundem în intimitatea curții domnești, unde aceia dintre călătorii de rang înalt ce îndeplineau și o misiune diplomatică erau primiți în audiență la domn după un protocol foarte riguros. De îndată ce coborau din caleașcă, erau luați de subsuori de marele postelnic (suprema onoare!) și conduși către sala tronului, unde erau stropiți cu apă de trandafir și afumați cu esențe tari de sorginte orientală. În timpul discuției mai mult sau mai puțin formale cu vodă, se serveau cafea, dulceață și „șerbet” (un suc din flori sau fructe), iar înaltul oaspete era deseori onorat prin salve de tun sau simple împușcături de bun-venit. În caz că era poftit și la masă, se putea delecta cu muzica meterhanelei (fanfarei turcești), iar, de pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și cu aceea a unor orchestre apusene. Cum orice serviciu se plătește, oaspetele se vedea nevoit să îl recompenseze pe vodă cu daruri scumpe, precum tabachere de aur ori ceasuri muzicale, și să le arunce fără zgîrcenie monede slujitorilor de la curte care îl asaltau în goana lor după bacșiș. În măsura în care îl privea cu simpatie, vodă îl putea invita să asiste și la judecățile domnești ori la ședințele divanului, unde călătorul nu putea decît să se minuneze cum întîistătătorul țării îl certa cu buzduganul pe cîte un boier nesupus. Uimirea vizitatorilor de peste hotare o provocau și elaboratele ceremonii și procesiuni organizate nu doar cu ocazia evenimentelor politico-diplomatice majore ori a principalelor sărbători religioase, ci chiar cu prilejul unor simple plimbări ale domnilor fanarioți, pe care s-au grăbit să le descrie, completînd pentru noi informațiile din sursele interne ce nu conțin, din păcate, decît liste cu participanții la aceste alaiuri.
Acei călători care au poposit mai multă vreme prin țările noastre au fost acceptați cu dragă inimă în înalta societate valahă sau moldavă, devenind niște obișnuiți ai marilor curți boierești de la noi, pe care cîteodată le-au descris. Așa că datorită mărturiilor lor putem reconstitui cum arătau locuințele dispărute ale aristocrației din Principate, dar și felul în care boierii noștri se îmbrăcau sau se distrau. De mare valoare în acest sens sînt numeroasele texte datînd din primele două decenii ale secolului al XIX-lea care atestă occidentalizarea rapidă și timpurie a modului de viață al elitei noastre. Vedem cum aceasta renunță la mobila și recuzita de sorginte otomană în favoarea celor achiziționate din Occident, cum comandă trăsuri poleite de la Viena în care se plimbă zi de zi pentru a epata, cum organizează baluri la care se servesc înghețată, bomboane de ciocolată, limonadă, oranjadă ori punch și la care domnițele își fac apariția în veșminte somptuoase, ce rivalizau în eleganță cu cele ale cochetelor pariziene. Ele învață acum să vorbească franțuzește ori italienește, să cînte la pian sau la harpă, să valseze ori să execute o mulțime de alte dansuri apusene. Ba chiar și mult mai conservatorii lor soți, chiar dacă nu acceptă încă să își lepede anteriele și calpacele, nu ezită să joace cărți ori biliard și să participe la diverse competiții de societate de proveniență franceză.
Destui dintre călătorii străini din epocă nu s-au arătat interesați doar de viața mondenă sclipitoare a boierimii, ci și de traiul strîmtorat al țăranilor noștri, pe care îi privesc, în general, cu simpatie. Ei pun în lumină contrastul dintre modestia locuințelor oamenilor de la țară (bordeie ori colibe cu bășici de porc la ferestre) și frumusețea costumului popular, brodat cu artă și păstrat mereu curat. Totodată, descriu și dansurile populare ori ceremoniile de nuntă, oferind un material foarte prețios pentru etnografi. Dar parcă, mai mult decît orice, străinii apreciază hărnicia, omenia și ospitalitatea țăranilor români, care mai totdeauna i-au ajutat la nevoie în călătoriile lor, fără a cere nici un fel de răsplată, ba le-au deschis și porțile modestelor lor sălașe, cinstindu-i cu cîte un blid de mămăligă. Oameni frumoși sufletește într-o țară cu peisaje idilice și resurse naturale abundente care – cred mulți dintre călători – ar permite Valahiei și Moldovei să prospere, dacă ar izbuti la un moment dat să se elibereze de sub dominația otomană și să aibă parte de o bună guvernare.
Tudor Dinu este profesor la Universitatea din București și arhonte al Patriarhiei Ecumenice.
Foto: wikimedia commons
