Peste cîteva zile voi completa un formular tipizat și voi pleca în concediu. Este un drept care, în unele situații, vine și cu un aranjament financiar special. Dar, ca orice drept din zilele noastre, concediul garantat și plătit prin contractul de muncă are o istorie proprie, întocmai ca și ziua de lucru de opt ore sau repausul duminical. Fără un timp special și resurse financiare, vacanțele, călătoriile și turismul de astăzi sînt imposibile. Tot timpul și banii sînt și cheia istoriei acestora, în care se împletesc, oricît de surprinzător ar părea, elemente din trecutul aristocrației britanice cu cele din regimurile totalitare fasciste și comuniste.

Istoricii sînt de acord că de o istorie a turismului se poate vorbi din secolul al XVIII-lea. Grand Tour completa educația tinerilor aristocrați cu o călătorie a cărei destinație propriu-zisă era Italia, unde puteau fi văzute ruinele și monumentele antice și renascentiste deja cunoscute prin intermediul cărților citite. Așa s-a născut literatura de călătorie – relatările pe care istoricii români, de exemplu, le folosesc constant pentru a surprinde, din ochii străinilor, transformările societății moldo-valahe și chiar cele ale peisajului. Cum drumul pe uscat spre Italia trecea prin Munții Alpi, cei mai temerari dintre călători au început să practice ascensiunile montane, altfel spus, alpinismul. Călătoriile în Elveția, pentru ascensiuni, apoi sporturi de iarnă sau, pur și simplu, de plăcere, au devenit și ele o constantă a stilului de viață.

Este desigur ilogic să considerăm că abia din secolul al XVIII-lea se poate vorbi despre călători și călătorii. Trebuie însă spus că, oricît de mult ar fi schimbat un individ după ce trece sau locuiește o vreme prin mai multe țări și culturi străine, despre „vacanță” se poate vorbi doar atunci cînd călătoria este separată de o misiune, fie aceasta militară, diplomatică, științifică sau religioasă. Primii turiști formau ceea ce sociologul american de origine norvegiană Thorstein Veblen (1857-1929) a denumit, în 1909, the leisure class. Formată din oameni suficient de bogați cît să își permită să se abțină de la muncă, această clasă preocupată de petrecerea timpului într-un mod cît mai plăcut a influențat, de fapt, toate celelalte clase ale societății – pentru care zilele libere erau cele obținute cu ocazia sărbătorilor religioase, apoi și a celor laice.

Revoluția industrială și perioadele tot mai lungi de pace sau cu războaie desfășurate în așa fel încît nu mai presupuneau invazii distructive au adus acel timp liber și acele mijloace necesare copierii marilor sau micilor călătorii ale aristocraților. De la o zi pe săptămînă (duminica), aceste călătorii au început să dureze săptămîni sau chiar luni. Bariera financiară era, în continuare, greu de depășit. De aceea, numărul celor care participau la călătorie și împărțeau costurile a început să fie extrem de important. Un misionar baptist britanic, Thomas Cook (1808-1892), a încercat să combine plăcerea unei călătorii sigure cu cumpătarea. Compania sa a luat ființă în 1841 și a organizat primul tur în Europa în 1856. Practic, Thomas Cook este considerat fondatorul turismului (termenul provine de la acel tour inițial nobiliar) modern, de masă.

Chiar și așa, vacanțele și concediile nu erau încă pentru toată lumea. Chiar dacă leisure class s-a extins, prin înglobarea burgheziei înalte, muncitorii și funcționarii obișnuiți încă nu beneficiau de așa ceva. Doar la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd repausul duminical a fost instituit prin lege, au apărut excursiile pentru aceștia. De o situație mai bună s-au bucurat primii funcționarii și slujbașii statului, pentru care s-au introdus, pe lîngă zilele libere legale, și concediile plătite. Modelul, aplicat inițial în Germania, s-a extins apoi pentru toate statele europene.

Ne place sau nu, ideea de vacanță, de timp de odihnă petrecut în așa fel încît cei care munceau să se bucure de beneficiile odihnei, iar căile ferate și hotelurile de un profit sigur, este foarte legată de regimurile totalitare. În Germania național-socialistă și în Italia fascistă au apărut organizații controlate de stat, precum Kraft durch Freude și Doppolavoro. Succesul acestora a constat în excursii și vacanțe ieftine, de preferință în țară, pentru muncitori și familiile acestora. În 1936, în Constituția URSS a fost introdus dreptul la concediu. Timpul, normat de industrie și de interesul statului de a se baza pe cetățeni odihniți și sănătoși, și banii nu au mai reprezentat acea barieră socială de netrecut. Clasele sociale încă se amestecau cu dificultate, dar condițiile pentru vacanța fiecăreia erau îndeplinite – și diferite.

O istorie a vacanțelor și concediilor în România nu se deosebește foarte mult de situația din restul Europei. Anul agricol norma, desigur, viața acelei societăți „eminamente agrare”, ideală pentru unii, prea înapoiată pentru alții. De timp pentru călătorii se bucurau doar boierii, a căror viață „simplă și sinceră”, după cum nota cu nostalgie cronicarul Manolachi Drăghici, includea bahice „veselii cordiale” la moșiile din jur. Pentru oamenii de rînd, horele de duminică, descrise foarte pitoresc de călătorii străini, erau cele mai importante momente de relaxare.

În secolul al XIX-lea însă, boierii au început să călătorească mai mult, atît în țară, cît și în străinătate. Un drum la băi presupunea transportarea întregii gospodării și, eventual, a cîtorva găini sau porci pentru a fi sacrificați și consumați de familie. Băile Herculane, aflate în Banatul austriac, dar vizitate de boieri români, aveau în 1840 un regulament foarte clar în privința sacrificării animalelor pentru hrană. Călătoriile în străinătate au fost la început utilitare: pentru studiu, pentru căutarea sănătății, pentru a face politică, din exil, după înfrîngerea revoluției de la 1848.

Altfel spus, și în România secolului al XIX-lea călătoriile și vacanțele erau apanajul leisure class. Un exemplu este Sinaia, dezvoltată ca stațiune cu hoteluri de lux, vile particulare, cazino, excursii montane și terenuri de tenis, patinaj sau tir după stabilirea reședinței de vară a familiei regale, mai întîi la mînăstirea singuratică, apoi la Peleș. Vacanțele în străinătate, calculate la minut după mersul trenurilor din Germania sau Norvegia de către Titu Maiorescu, au început să dubleze și să înlocuiască treptat călătoriile utilitare. În 1867, marele librar-editor Ioan V. Socec și-a permis luxul de a-și duce familia la Expoziția Universală de la Paris, unde mergea în interes de afaceri.

În 1897 a fost introdus repausul duminical, dar, cu rare excepții, foarte puține mari magazine s-au simțit obligate să îl respecte. Plimbarea de duminică prin oraș era, pentru majoritatea oamenilor, cea mai importantă modalitate de petrecere a timpului liber. Concediile se acordau la început doar funcționarilor de stat sau ofițerilor.

Primul Război Mondial a schimbat mersul societății și în România, devenită pentru două decenii „Mare”. În literatura interbelică, Mihail Sebastian, Tudor Teodorescu-Braniște sau Mircea Eliade au idealizat vilegiatura, la mare sau la munte, și au înregistrat astfel amestecul din ce în ce mai accelerat al claselor sociale și genurilor. Societatea românească, în continuare agrară, avea un procent foarte ridicat de tineri și copii, și începuse să fie tentată de mișcările ce propovăduiau totalitarismul de dreapta. Apariția unor organizații de stat precum „Muncă și Voe Bună“ sau „Straja Țării“ a avut și rolul de a direcționa timpul liber și vacanțele copiilor și tinerilor, dar și pe cele ale muncitorilor. În 1940, „Straja Țării“ a pretins că a reușit să trimită în colonii de vară aproape un milion de copii și tineri, cei mai mulți ieșiți pentru prima dată din localitățile de baștină. Cifra este însă imposibil de confirmat și nu poate fi separată de propaganda agresivă a mișcării.

După cel de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist a adus o schimbare importantă. Prin Constituția din 1948, concediul plătit a devenit parte a dreptului la odihnă, garantat prin articolul 20. Deși formal desființat, Oficiul Național de Turism „Carpați” a fost reînființat pe măsură ce guvernul comunist a înțeles că nu doar odihna propriilor cetățeni, ci și valuta turiștilor străini sînt importante pentru turism, o ramură tot mai semnificativă a economiei globale.

Odihna, relaxarea sau consumul sînt astăzi drepturi și comportamente banale. Concediul și vacanța sînt garantate prin contracte vegheate de legi și organizații speciale. Istoria lor pare, poate, neimportantă pentru o industrie esențială a lumii contemporane. Fără să știm, refacem însă trasee ale aristocraților din secolul al XVIII-lea, datorăm războaielor mondiale, democrațiilor imperfecte și regimurilor totalitare un drept fundamental: cel de a ne deconecta legal și plătit de la realitatea muncii cotidiene.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.