Călătorie în necunoscut

Comparaţia turistică dintre România, în care locurile şi infrastructura "lasă de dorit", şi Vest este o încercare sortită eşecului. Litoralul românesc şi staţiunile montane sînt promovate în afara ţării, deşi nici pe departe nu se pot compara cu ceea ce oferă ţări precum Turcia, Bulgaria, Croaţia şi Ungaria - nemaivorbind de Franţa, Spania sau Italia. Tendinţa de a face comparaţii nerealiste se regăseşte inclusiv în ceea ce priveşte turismul cultural. Întrebaţi orice român ce locuri din ţară merită vizitate şi, fără excepţie, răspunsul va include expoziţiile de artă din Capitală, castelul Bran şi mănăstirile din Bucovina. Cereţi în schimb oricărui turist străin care a vizitat aceste locuri să îşi exprime o opinie şi... dezamăgire! Galeriile de artă nu sînt decît o umbră vagă a celor din Paris, Roma, Sankt Petersburg şi chiar Budapesta, castelul Bran este un "fals" - nu i-a aparţinut niciodată contelui Dracula aşa cum se spune! -, iar mănăstirile sînt năpădite de kitsch. Se pare că românii nu pot renunţa la o practică mai veche, aceea de a imita cultura franceză de secol XIX. În fiecare oraş trebuie să existe galerii de artă, o operă (şi, evident, o orchestră simfonică), un muzeu şi un centru cultural - obiective considerate de majoritatea reprezentative pentru "cultură". O falsă impresie, deoarece ele nu fac decît să îi menţină, la nesfîrşit, în inferioritate: singura ţară care ar putea să-i concureze pe francezi în ceea ce priveşte cultura renascentistă este Italia. Înţeleg de ce românii devin defensivi cînd cineva are o părere critică la adresa culturii lor. Dacă nici galeriile, castelele, mănăstirile sau muzeele nu mai prezintă importanţă, cu ce se mai pot mîndri? Ce le mai pot "arăta" turiştilor străini? Răspunsul este foarte simplu: trebuie doar să stea de vorbă cu cei care le vizitează ţara şi să îi întrebe ce le-a plăcut, ce nu şi de ce. De fiecare dată cînd întîlnesc în România un turist străin, îi adresez aceste întrebări, iar răspunsurile, de obicei, coincid. Majoritatea se plîng de drumurile foarte proaste, de gările mizerabile, de Bucureşti - o capitală pe care o consideră haotică -, dar sînt fascinaţi de Transilvania. Toţi cei cu care am stat de vorbă şi care vizitaseră un sat tradiţional românesc au recunoscut că nicăieri nu s-au simţit mai bine. Din punctul meu de vedere, "cultura" originală a României se regăseşte în satele sale, în păduri şi în munţi. Doar în sate mai poţi admira arhitectura tradiţională, case construite de ţărani din materiale rudimentare, zugrăvite manual. Numai în sate mai poţi vedea oameni care lucrează la munca cîmpului aşa cum se făcea cu secole în urmă. Cît despre tehnicile prin care sătenii îşi cultivă pămîntul, metodele de depozitare, felul în care îşi transportă bunurile şi negoţul pe care îl fac, toate acestea au fost date uitării în Vest de foarte mult timp. În sate mai poţi întîlni oameni prietenoşi şi deschişi. Pentru foarte mulţi români însă, moştenirea rurală este un lucru pe care preferă să îl ignore, un simbol al sărăciei, al ignoranţei, o marcă a involuţiei. Un "ceva" ruşinos care nu poate fi decît dat uitării sau deghizat în clădiri moderne, impresionante. Majoritatea românilor se simt jenaţi de faptul că aproape jumătate din populaţia ţării lor trăieşte la ţară, bucurîndu-se că, dintre aceştia, cei mai mulţi sînt vîrstnici şi alte cîteva milioane au plecat la lucru în alte ţări. În curînd, situaţia demografică va rezolva "problema rurală" astfel încît antreprenorii agricoli vor prelua controlul. În 1990 am ajuns în Vîrfu Cîmpului din judeţul Botoşani - primul sat românesc pe care îl vizitam şi în care am locuit mai mult de un an - şi am fost uimit de felul în care trăiau oamenii acolo. Modul în care gazdele noastre reciclau toate resturile, faptul că ei consumau numai ceea ce produceau în propria gospodărie şi curtea casei, mereu plină de păsări şi de animale domestice, sînt cîteva dintre cele mai "plastice" imagini legate de acest loc. Nenumăraţi străini care ne-au vizitat în Vîrfu Cîmpului şi care au şi locuit cu noi o perioadă mi-au împărtăşit fascinaţia pentru un mod de viaţă care în societatea noastră a dispărut cu secole în urmă. Cu toţii am fost de acord că un sat este mai interesant - şi oamenii mai primitori -, cu cît este mai izolat şi mai sărac. Sînt aproape 18 ani de cînd colind satele - cu trenul şi, mai nou, pe bicicletă (după mine cele mai practice metode de a călători) - şi nu contenesc să consider România o ţară fascinantă. Pînă acum am vizitat judeţele Botoşani, Neamţ şi Caraş-Severin şi îmi doresc ca voiajul meu să nu se oprească aici. Intenţionez să merg mai departe, în Dobrogea şi în Deltă - mi-ar plăcea să merg pe bicicletă de-a lungul Dunării, o zonă în care se află numeroase sate uitate. O altă atracţie cu care România se poate mîndri sînt munţii, dar, cu toate că masive ca Bucegi sau Făgăraş, de exemplu, conţin trasee îndelung bătute de turiştii români, străinilor le sînt cvasi-necunoscuţi. Turism înseamnă şi altceva decît litoral sau staţiuni montane de schi, iar guvernul român ar trebui să înţeleagă acest lucru şi să nu ignore avantajul economic, respectiv miliardele pe care le-ar putea obţine din promovarea circuitelor turistice montane. Personal, nu cunosc plăcere mai mare decît să descopăr, plimbîndu-mă pe cărări de munte, comunităţi restrînse de oameni care trăiesc exclusiv din exploatarea forestieră, avînd un mod de viaţă ecologic şi tradiţional deopotrivă. Mi-am imaginat, de curînd, o listă cu cei mai interesanţi munţi din România şi acum pot să spun cu siguranţă că preferatul meu este Ceahlău, un masiv cu o geografie învăluită în mister, asemenea legendelor dacice de prin părţile locului. Nu este un simplu munte, cu formă conică, ci un platou vast, brăzdat de 12 vîrfuri stîncoase. Dacă ai vrea să explorezi tot masivul Ceahlău, nu ţi-ar ajunge o viaţă! România este o ţară cu nenumărate locuri interesante, dar, din păcate, informaţiile despre ele sînt insuficiente, ca să nu mai vorbim de hărţi, aproape inexistente. Dacă simţi nevoia de aventură, de mister, de surprize la tot pasul, nu-ţi rămîne decît să călătoreşti în România - singurul lucru de care poţi fi sigur este că niciodată nu vei şti ce se va întîmpla în următorul moment. Şi, cu toate acestea, nu tocmai o călătorie în necunoscut este cea mai incitantă călătorie? Rupert Wolfe Murray s-a născut în Scoţia şi a absolvit Universitatea din Liverpool. A fost colaborator pentru BBC Scoţia, The Daily Telegraph şi The Independent, iar în 1989 a primit premiul The Young Travel Writer oferit de London Observer. S-a implicat, de asemenea, în misiunile Comitetului Internaţional de Salvare în Kosovo şi Albania. În prezent este consultant pe probleme de comunicare. traducere de Ruxandra TUDOR