Ca să vezi, ai nevoie de timp
În apartamentul bunicilor, acum gol, descopăr într-un toc un aparat pe film micuț. C. mi-l repară și îl pun în bagaje, cu gîndul fix de a-l lua cu mine în New York, în locuri unde bunicul meu n-a ajuns niciodată.
Drumul început în liniștea din miez de noapte se sfîrșește în forfota de la cinci după-amiaza. Imediat ce ies din metrou, trăgînd valiza grea după mine, zăresc, ca prin ceață după orele de nesomn, sigla New York Times la intrarea unui bloc-turn, întorc capul uimită, da, sediul lor chiar acolo se află, mă uit în jur zîmbind, luminile reclamelor pîlpîie amețitoare, în Times Square, grupuri de oameni dansează pe role, la cîte-un colț de stradă adastă mașini de înghețată, împărțind vafe spiralate, într-o vitrină fotoliul de catifea și globul de sticlă ne-ademenesc: psychic readings, doar zece dolari, înaintez prin mulțime, în jur, cărămidă și sticlă, cărămidă și sticlă, Garment District, Diamond District, Theatre District, Flower District, oameni care citesc la metrou, oameni care dorm pe asfalt, o librărie întreagă numai cu volume de dramaturgie, o librărie doar cu poezie, librării independente mici, librării mari, pe cinci etaje, anticariate, magazinașe cu viniluri prăfuite și tricouri semnate de Prince, zîmbete, ecrane mari și zîmbete, panouri titrînd încrezătoare: This is a gun free zone, miros amețitor de iarbă peste tot, urcăm curioși pe High Line, un parc șerpuind pe o fostă cale ferată suspendată printre clădirile de sticlă, și coborîm la memorialul fostelor turnuri gemene, acum o fîntînă inversată care înghite lacomă apa, la intrarea în Central Park un rînd de calești trase de cai impunători și, printre copacii înalți, zgîrie-norii, pe marginea lacului cel mare, mai mare decît orice parc din București, maratoniști care-l înconjoară neobosiți, adolescenți care joacă baseball, femei care se bronzează pe peluză, muzicieni de jazz pentru care aș plăti bilet să-i ascult și, peste tot, semnele comunității: plăcuțe care anunță, discret, numele celor care au donat pentru o bancă la umbră, numele celor care au sprijinit plantarea unui copac, dar și constatarea că, în urma celui mai recent recensămînt, în Central Park sînt două mii trei sute șaptezeci și trei de veverițe, iar zece dintre ele ne înconjoară și ne smulg migdalele din palmă, mă desprind cu greu, părăsesc parcul și intru într-o librărie la întîmplare, în care descopăr, fără să-mi fi propus, volumul lui Alex Dimitrov plin de poeme-de-dragoste-pentru-New-York, printre clădirile înalte agitația e în sînge, terasele au împînzit trotuarul pe model european, îmi explică un prieten, pînă înainte de pandemie nu se întîmpla asta, acum oamenii cu cîini, cărți și laptop-uri stau pe scaune și sorb din cafeaua mereu fierbinte și mereu amară, zumzetul străzii e deodată liniștitor, aproape familiar, ascult engleză, spaniolă, română, ucraineană, dar și swahili, yoruba, armeană sau maori – în total, șase sute de limbi diferite se vorbesc aici, îmi spune Google cît aștept metroul –, 16 grade înăuntru, 36 afară, înaintez și descopăr cartierele rezidențiale, Greenwich și Chelsea, clădiri din cărămidă roșie și trepte la intrare, pe alocuri nebănuite parcuri mici, cu verdeață, ascunse de ziduri, oaze de liniște temporară, îmi fac o notiță în minte să ne întoarcem luni seară în Bryant Park, pentru seara de film, se proiectează Roman Holiday cu Audrey Hepburn, dar sigur că uit, intrăm în SoHo, Chinatown și Little Italy, mă plimb printre tarabele cu fructe, pește și brînzeturi, totul aici e cel mai mare, cel mai fin, cel mai bun, și poate chiar așa e, mă așez la o masă și chiar mănînc cel mai bun tiramisu, știți, aici mai locuiesc doar o mie de italieni cu totul, explică sfătos un tată-ghid familiei sale, cobor iar la metrou, traversez orașul pe pod, în Brooklyn, uitîndu-mă în spate, de unde am venit, deodată totul capătă altă perspectivă, ascunsă pe străduțe găsesc casa lui Truman Capote, nesemnalată, neștiută dacă n-aș fi avut Google Maps, apoi Biblioteca Publică, într-o clădire uriașă, impunătoare, Prospect Park, îngrijit aproape în întregime din donațiile locuitorilor și plin de lume chiar și într-o zi de luni, dinspre grădina zoologică se aud păunii, iar în grădina botanică surprindem fluturi, mierle și un iepuraș cît palma, mai departe, mai la sud, pe pontonul din Coney Island, o fetiță care nu sînt eu fuge din brațele tatălui ei ca să mîngîie porumbeii, înapoi în Manhattan, descopăr apartamentul nr. 16 din East Village unde Allen Ginsberg a scris pentru mama sa frumosul Kaddish, iar mai tîrziu, muzee mari și mici, și Georgia O’Keeffe scriind că to see, it takes time, ca să vezi, ai nevoie de timp, apoi repetînd de două, trei, patru ori aceeași schiță, începînd în cărbune și sfîrșind într-o explozie de culoare, pe Broadway intrăm la Hadestown, povestea lui Orfeu și Euridice, sala întreagă trepidează sub aplauze, ne strecurăm prin puzderia de oameni, printre supă ramen, paste cu trufe, colțunași, hotdogi, burgeri și zahăr, zahăr în orice, apoi kiss the curb, strigă un gunoier la cel din camion, kiss the curb, stranie îmbrățișare, mă gîndesc și, în sfîrșit, soarele apare roșu și mare pe 39th, camionul se lasă cu toată greutatea pe piatră, actul de-a face dragoste cu un oraș compus din poeți dintr-odată posibil și apropiat, în Union Square un bărbat întreabă: pot să cînt pentru tine?, dar îl refuz, e July 4th și urcăm pe terasa blocului din East Harlem al unor prieteni, încă nu-i întuneric și, pe cer, un nor urcă deasupra Central Park precum fumul din pipa Domnului Omidă, care o întreabă pe Alice: „Cine ești?“, iar ea îi răspunde sfioasă: „Nici eu nu știu cine mai sînt acum – știu doar cine eram cînd m-am sculat azi-dimineață, dar de atunci m-am schimbat de mai multe ori“.
Pentru toate aceste lucruri, nu mai contează nici unul dintre stresurile pregătirilor. Nici cele șase luni de așteptare pentru viză (sau aproape doi ani, dacă luăm în calcul pandemia), nici ora petrecută în ger în fața ambasadei pentru interviu, nici zecile de întrebări amețitoare, nici oboseala ceasurilor de muncă neprevăzute de dinainte de zbor, nici cele douăzeci și patru de ore scurse între trezire și momentul în care pun piciorul în holul hotelului. La fel cum nu contează nici neliniștea dată de parbrizul spart de un glonț, în inima orașului, nici tristețea oamenilor singuri, fără cămin, care împînzesc străzile, nici micile neplăceri, încălțările pierdute de menajerele hotelului, aerul greu de respirat din primele zile sau sîcîitoarea mea alergie la soare.
Fumul purtat de vînt dinspre incendiile din Canada învăluie orașul în ceață. Văzută din Brooklyn, de pe partea cealaltă a East River, Manhattan Island pare ireală. Ceața care o învăluie a acoperit pînă și soarele, strălucitoare, aproape frumoasă, aproape periculoasă. Oamenii din jurul meu fac fotografii. Scot aparatul și îi fotografiez.
Cristina Ștefan este jurnalistă și editoare de carte la Curtea Veche Publishing.
