Că de n-ar fi (fost), nu s-ar povesti
Ce-ar fi de spus acum, după 50 de ani de la Marele An, sau Zecele Perfect, anul cu cele mai multe premiere româneşti bune şi foarte bune de după Revoluţie? Păi, să începem chiar cu începutul/sfîrşitul... E ciudat că un personaj sinistru (mai precis spus odios, cum titrau primele ziare libere apărute în decembrie 1989, sinistră fiindu-i soţia), cum a fost ultimul şef comunist al României, este cunoscut cel mai bine după capodopera Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, finalul trilogiei lui Andrei Ujică, regizorul care a impus, finalmente, o nouă materie în programa şcolară, istoria video. A fost o controversă care a ţinut cîţiva ani buni, cu demonstraţii şi procese, divizarea societăţii mergînd pînă la înfruntări şi baricade în jurul şcolilor. Ştiu, totul pare ridicol, dar a fost nevoie de referendum... Şi, uite aşa, s-a scris Istoria. Da, da, cu majusculă! Acum, la final de 2060, nici măcar nu putem gîndi educaţia copiilor noştri fără touch-screen, fără arhiva digitală şi fără cele (minimum) 5 ore săptămînale de istoria cinematografului, dar în 2010 lumea avea alte necazuri, alte obsesii, mult mai palpabile. Gîndiţi-vă că cel mai vizionat film românesc abia făcuse 50 de mii de spectatori. Parcă vorbim de preistoria cinema-ului, dar totul e perfect verificabil şi accesibil azi, în primul rînd la cursurile de video-istorie. Vorba lui Cameron „I see you!“.
Sînt nostalgic, ştiu, dar sînt la o masă la Hanul lui Manuc, singurul restaurant cu specific românesc rămas în centrul vechi al Bucureştiului. De altfel, asta e singura concesie făcută bucureştenilor de proprietarii (mulţi & inculţi) care au acaparat zona: i-au păstrat denumirea. Nu din cine ştie ce fior local, ci pentru că marketingul a considerat că e mai profitabil aşa... En fin... Îi aştept pe Andrei şi pe Mihai, bunii şi vechii mei prieteni cinefili. Şi gourmet. Primul e (încă) producător şi ne leagă multe filme, şi mai multe sticle de single malt, şi stranii experienţe culinare. Despre Mihai nu spun „decît“ atît: TIFF şi Festivalul de Film Românesc de la New York. Altfel spus, două cifre: 60 şi 55. C-un clişeu, o viaţă de om. Bine, bine, două vieţi. E 31 decembrie 2060 şi, după mulţi ani, sîntem toţi trei în Bucureşti. Deşi nu prea se dau în vînt după ţuică fiartă, am comandat un litru, să fie gata pînă apar şi ei. Nu de alta, dar e producţie 2030, printre ultimele sticle pe care le-am îngropat şi care au rămas din anul în care obţineam (România, adică) al cincilea Palme d’Or. Şi pentru că tot am amintit de festivalul care ne răsfaţă de ani buni, la această ultimă ediţie a fost inaugurată cea mai nouă categorie, „À la Roumaine“, ca o foarte binemeritată recunoaştere a influenţei pe care cinematograful românesc a avut-o asupra artei filmului. Emoţionant a fost că premiul, cîştigat de filmul afgan A fost sau n-a fost… Bin Laden (fireşte, un titlu omagiu), a fost înmînat de Cristi Puiu, legendarul regizor de la care a plecat revoluţia cinematografică românească. Revenind la întîlnirea mea cu cei doi prieteni, mă uit pe holo-menu şi nu prea mă atrage nimic. Totul pare tentant, dar pentru noi, care am prins şi vremuri în care ingredientele erau (oarecum) naturale, acum doar pîinea e din grîu autentic. Restul e mîncare artificială, perfectă... reconstituire (da, în România filmul e-n toate ce sînt), cam ca-n Star Trek. Păcat, îmi plăcea serialul, varianta Jean-Luc Picard. Hm, noroc că proprietarul restaurantului e un cinefil pur & dur, hrănit cu textele lui Gorzo şi, of course, mare iubitor de filme de artă. I-am promis dvd box-ul cu Moartea domnului Lăzărescu, prima ediţie, cea din 2009. Şi cînd mă gîndesc la ce vînzări mici făcuse în acei ani, e incredibil cum, azi, pot face un troc cinstit, film pentru trei porţii de ceafă de porc, şorici + 20 de mici. Ultimii sînt preparaţi de strănepotul lui Cocoşatu’, într-un fel de samizdat gastronomic, de cînd porcul, pe vremuri cel mai gustat prieten al românului, a fost trecut pe lista speciilor pe cale de dispariţie, de către organizaţiile pro-vegetariene, „Porcus, frater nostrum“. Da, sfidez şi încalc legea, cînd e vorba de tembelism. Am destulă experienţă de pe vremurile cînd ne luptam cu CNC-ul (să-i fie ţărîna uşoară…) şi cu duşmanii fumatului; acesta, din păcate, este un război pierdut, pentru moment.
Uite-i că apar. Dacă nu mi-aş fi upgradat ochii (singura inginerie genetică pe care am acceptat-o, ce vreţi, trebuie să văd perfect ecranul), aş crede că privirea are vîrsta mea biologică şi bîjbîie din ce în ce mai mult; Andrei, Mihai şi… Leo! Să iei naveta pe ruta Lisabona-Bucureşti, chiar dacă acum e drum de doar 30 de minute, ce surpriză! Ce inspirat am fost să mă aşez la o masă mai mare. Avem timp şi să mîncăm, şi să bîrfim pînă să înceapă filmul. E ultimul Puiu şi nu l-a văzut nimeni pînă acum.
Florin Barbu este critic de film şi realizator al emisiunii Cinemas de la B1TV.
