Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
A fost odată un virus atît de puternic că Guvernul a trebuit să scoată tancul în Piața Universității. Dar nimeni nu ajunsese încă la capătul Netflixului. A fost odată o epocă în care teatrele raportau numărul de vizualizări YouTube la hectar, iar independenții făceau și ei ce puteau ca să supraviețuiască. Atunci, demult de tot, regii și ducii au constatat pentru prima oară că există și clovni care nu sînt angajați nicăieri. Ăștia trăiau din spectacole date pe la diferite curți. Cum spectacole nu mai erau, pîrcălabul a inventat și un ajutor pentru șomerii ăștia care nu mai aveau voie să joace și să cînte în nici un castel. Le-a dat galbeni și, în anul următor, a cerut înapoi taxă de protecție sub formă de impozit.
A fost odată, demult de tot, o lume atît de groaznică, că oamenii au inventat Teatrul Online. Ei bine, atunci, bunicul vostru, care uneori se zbătea să facă rost de bani ca să vorbească lumii despre toate nefericirile ei, lucra la un spectacol. Credea el că o să le spună oamenilor cum e cu crizele personale. Și uite că, precis atunci, a venit Marea Criză. Care nu era financiară. Virusul ăla ucigaș, care umbla mai ales noaptea după ora 22, l-a obligat să își petreacă două luni din viață pe Zoom. Voi nu știți ce e ăsta copii, nu-i așa? Dar e mai bine să nu cunoașteți voi toți balaurii din lumea asta.
Atunci, demult, cînd Marele Virus, de care nici bunicul vostru n-a scăpat și care pe alți oameni chiar i-a omorît, umbla nestingherit pe ambalajele cumpărăturilor și pe ușile de la lifturi, a fost o vreme cînd oamenii nu aveau voie să iasă din casele lor. A fost o vreme cînd mai-marii dregători spuneau că masca nu folosește la nimic.
Ei bine, chiar atunci, cei 5.000 de oameni din țara asta care erau interesați de chestii culturale sau cooliciune voiau să aibă parte, în continuare, de aceste delicatese. Cultura nu s-a dat pe sub mînă ca invitațiile la petreceri ilicite, dar atunci s-au întrebat mulți la ce servesc artiștii. Și au fost unii care au găsit și răspunsuri. Dar asta e altă poveste...
În istoria asta, bunicul vostru, care era un mare viteaz pentru că s-a luptat cu virusul din propriul pat, a făcut un spectacol online ca să aducă alinare celor care erau blocați în case. Nici nu i-a mai păsat de cît de bun e spectacolul. Online. A vrut doar să pună niște oameni împreună, să-i scoată un pic din singurătate. Și după două luni de luptat cu balaurul numit Zoom, a făcut un fel de spectacol în care s-a jucat cu oamenii care între timp se transformaseră în niște puncte pe un ecran. Nu-i așa că voi știți de descoperirea aia pe care o fac unii într-o seară de beție la Vamă: „Băi, mi-am dat seama că, de fapt, noi nu însemnăm mare lucru, sîntem toți praf de stele”? Ei bine, în anii ăia, descoperirea pe care o făceau oamenii (tot cu ajutorul alcoolului, care a fost o armă de nădejde în lupta poporului pentru eliberarea de virus) era că deveniserăm cu toții doar niște puncte pe un ecran. Asta o să învățați și voi cînd o să faceți istorie la școală.
Pe vremea aia, cînd lumea se bătea cu balaurul Zoom, au fost unii pentru care teatrul (ONLINE) era, de fapt, un fel de film. Și bunicului vostru nu i-a plăcut asta. El a vrut să bage în seamă poporul cultural năpăstuit și să vorbească cu el de-adevăratelea, nu să înlocuiască platformele de streaming sau vizionările de spectacole înregistrate cu alte imagini.
Și, cum vă spuneam, la „Nici nu cred că existați”, punctele de pe ecran stăteau două-trei-patru ore la bîrfă după ce se termina spectacolul făcut de echipa Mihaela Alexandra Dancs, Jean Lorin Sterian, Cinty Ionescu, Carmen Florescu și Robert Bălan. În unele seri, bunicul vostru, terminat de oboseală în lupta cu Zoom-ul, își lăsa armura și se ducea la culcare înainte să se ducă spectatorii.
Dar cine erau spectatorii? Au fost mai mulți decît ăia care ar fi venit dacă se făcea spectacolul pe o scenă, cum trebuia să se facă inițial. Sigur au fost și mai diferiți, pentru că era mai simplu „să te duci la spectacol” din fața calculatorului.
Mai mulți spectatori și mai diverși decît ar fi venit în mod normal a avut bunicul vostru și la podcast-ul „Insomnia” și podcast-urile literare de după el. Căci eroul, bunicul vostru adică, a fost atît de precoce încît s-a adaptat rapid la noile forme de comunicare. A primit și un premiu, a fost lăudat, au început să îl salute mai mulți oameni pe stradă. Și nu i-au plăcut prea mult chestiile așa-zis teatrale de care se umpluse Internetul, care semănau mai mult cu niște filme sau video-poeme. Da, copii, am uitat să vă spun, după lunile în care toată lumea a stat în casă, a fost o perioadă în care ba era voie să faci cîntări cu public, ba se interziceau din nou. Și atunci mai toată lumea era încă sub influența bacteriei numite ONLINE. Dar cum drogul ăsta nu putea să înlocuiască pînă la cap o experiență „adevărată”, toată lumea era nemulțumită. Cînd „s-a dat voie” la de toate, pentru unii nu se schimbase nimic. Poporul se săturase de online și a reluat rapid vechile obiceiuri (mai ales pe alea rele) ca și cum nimic nu se întîmplase. Dar asta a fost demult, demult de tot, oho-ho, tocmai în anul 2022... Fix pe 9 martie, virusul a plecat pe șest de la noi din țară, așa, ca și cum nu ar fi fost, și bunicii voștri au rămas cu întrebarea dacă nu cumva totul a fost doar un vis.
Robert Bălan este regizor de teatru.
