Ca atunci: o amintire cu M

Matei CĂLINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 132 din 3 Aug 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Mergeam prin campus în dimineaţa însorită de septembrie, calmă, proaspătă, cu un cer adînc albastru - ca atunci. Atunci, ca şi acum, roua căzută peste noapte în iarbă sclipea rece şi delicat. Soarele era puternic şi blînd. Prin aerul pur trecea, aproape imperceptibilă, cîte o tremurare ca după fîlfîitul lent al unei aripi invizibile - aripa toamnei. Era o dimineaţă ca atunci - mi-o amintesc cu acea precizie tăioasă cu care se întipăresc în minte şi se încarcă de sens anumite senzaţii şi, împreună cu ele, împrejurările cele mai anodine, gesturile cele mai banale, vorbele cele mai oarecare, atunci cînd coincid în timp cu unul dintre acele evenimente neaşteptate care te fac să desparţi desfăşurarea timpului în memorie prin "înainte" şi "după". Eram singur cu M în Bloomington şi ne grăbeam să plecăm de acasă ca să ajungem la timp la biblioteca universităţii, unde el lucra trei ore pe zi la rearanjarea cărţilor în rafturi. Cînd mă gîndesc la acea perioadă, îl revăd, atent, absent, în lumina artificială, de neon, de la etajul 9 al marii biblioteci fără ferestre, printre cărucioarele încărcate cu volume, unele mari şi grele, pe care trebuia să le repună în rafturi la locul lor, operaţie înceată, greoaie, migăloasă, singuratică. Eram gata de plecare, în acea dimineaţă, la 9 fără un sfert, mă îndreptam spre aparatul de radio să-l închid, ascultam într-o doară vocea tinerească a speaker-ului de la postul universităţii, un student, desigur, care anunţa totuşi o ştire ciudată, primită de foarte curînd: un avion s-ar fi ciocnit de unul din turnurile gemene ale lui World Trade Center de la New York. Era ceva nesigur, o vagă surpriză în glasul de la radio - o nesiguranţă şi o surpriză pe care le-am auzit distinct abia mai tîrziu, în amintire. Pe loc, în graba plecării, am făcut o mică ipoteză repede absorbită în fluxul mental de gînduri şi preocupări imediate: era probabil vorba despre un accident de aviaţie, despre un mic avion privat care-şi pierduse direcţia, un fapt divers tragic, dar nu mai mult. În maşină, M tăcea, aşa cum tăcea el, închis în sine, cu aerul lui permanent concentrat, serios, cu privirea uşor înceţoşată. Cînd am ajuns la bibliotecă, peste un sfert de oră, în ascensor, o studentă a exclamat: "A fost atacat World Trade Center!". Făcînd legătura cu informaţia de la radio, mi-am dat brusc seama că se întîmplase ceva grav. M era însă netulburat, nu înregistrase ce spusese studenta. L-am lăsat la etajul 9, aproape pustiu la acea oră, de unde urma să-l iau la amiază. Cînd am ajuns din nou jos, în holul bibliotecii, am dat de Anne B., cu o privire dezorientată, cu faţa răvăşită sub casca ei de păr blond bătînd în argintiu. Am salutat-o şi am întrebat-o: "Ce se întîmplă?". "A fost bombardat World Trade Center, e un atac terorist; totul se transmite în direct la televiziune", mi-a răspuns ea. Şi a continuat: "Am cerut să se aducă mai multe televizoare aici în hol, ca toată lumea să poată vedea". Anne era directoarea centrului de cercetare al bibliotecii. Cuprins de un fel de panică - o panică abstractă, ca în faţa veştii unei catastrofe de mari proporţii şi cu imense reverberaţii -, m-am dus numaidecît acasă şi am stat în faţa televizorului deschis, toată dimineaţa, schimbînd canalele deseori. Spectacolul era apocaliptic. Avioane mari de pasageri fuseseră folosite ca nişte rachete, fusese bombardat şi Pentagonul, un zbor care se îndrepta spre Casa Albă se prăbuşise în Pennsylvania. Atmosfera era de început de război mondial. Se repeta imaginea primului avion răpit de teroriştii sinucigaşi, sclipind în soare sub cerul ireal de albastru, explodînd într-un norişor de fum alb în atingere cu zidul înalt, sever, negru-sticlos al unuia din turnurile gemene. Apoi haosul din străzi, oameni alergînd înnebuniţi, fum gros, sirene ale pompierilor, întrerupte de comentarii sumbre. Apoi imaginea celui de-al doilea avion. Apoi ştiri fragmentare. Preşedintele era într-o şcoală din Florida şi citea într-o sală de clasă dintr-o carte de copii. Timp de zece minute nu se lăsase întrerupt. Etc. Etc. Cînd, la amiază, m-am dus să-l iau pe M, în holul vast al bibliotecii erau mai multe televizoare şi grupuri de studenţi în jurul lor, urmărind în tăcere transmisiunea (postul selectat era ABC News cu Peter Jennings). L-am găsit pe M, singur pe întregul etaj, între cărucioarele cu cărţi, de care parcă nu voia să se despartă (cu atenţia lui rigidă şi cu lipsa lui de sentiment al timpului, era totdeauna iritat de orice întrerupere). Se uita la mine reprobator, spunîndu-mi să mai aştept, să mai aştept, cum făcea de obicei în astfel de circumstanţe. Cînd am ajuns cu el, în sfîrşit, în holul de jos, a fost uimit. "Ce s-a întîmplat?" S-a ataşat unui grup şi a început să urmărească emisiunea. Era şocat? Faţa lui era gravă, privirea încruntată, dar nu ştiu dacă îşi dădea seama despre ce era vorba. Terorişti? Atacuri? Sute, poate mii de morţi? Ruine? Incendii? Nori mari de fum? Dar de ce, de ce? Am încercat să-i explic, în drum spre casă, şi după aceea. Mă asculta absent şi totuşi atent şi, din cînd în cînd, mă întrerupea cu întrebarea But why?, "Dar de ce?". A stat după aceea ore în şir în faţa televizorului, vădit tulburat, apoi obosit, apoi iritat de acea oboseală particulară pe care o produce televizorul. Seara, la masă, m-a întrebat pentru a nu ştiu cîta oară (dar era evident că explicaţiile mele nu erau ceea ce aştepta, dacă aştepta cu adevărat ceva): "Dar de ce?". Parcă întreba nu ca să-i răspund eu, ci ca să-şi răspundă singur, fie şi doar printr-o repetiţie a întrebării. Muriseră oameni şi asta îl impresiona, îl neliniştea, îl răscolea. Vorbea cu sine, dar avea totuşi nevoie de prezenţa mea. În sinea lui ştia că nu poate să înţeleagă şi de aceea cred că încerca să învăluiască tragedia la care asistase într-un "De ce?" din ce în ce mai vast - într-un "De ce?" care-şi devenea tot mai mult singurul răspuns posibil, care respingea orice alte explicaţii, într-un "De ce?" speriat, insistent, naiv, repetat pînă la pierderea oricărei semnificaţii, ca şi cum lipsa semnificaţiei ar fi avut, pînă la urmă, un efect liniştitor pentru el. Înainte de a adormi în seara aceea, întins în pat, cu ochii pe jumătate închişi, cu o voce şoptită, a continuat să întrebe şi să-şi răspundă interogativ, cu întreruperi mereu mai lungi, într-un dialog interior enigmatic, ca un ritual dintr-o lume necunoscută, pînă l-a cuprins pacea somnului. Mi-am amintit de întrebarea lui - involuntar metafizică - în această dimineaţă însorită, calmă, cu cerul de-un albastru profund ca atunci. Mi-am amintit şi de ce mi-a spus în dialogul imaginar pe care l-am avut cu el două zile după moartea lui: "Orice moarte e o mare tragedie", o frază care rezuma perfect modul lui de a gîndi. Nici o diferenţă între moartea lui şi a oricui (voia să mă consoleze?); sîntem cu toţii diferiţi şi tocmai prin asta sîntem cu toţii la fel. Astfel de maxime îmi dovedeau că există o formă de înţelepciune proprie autismului. Străbăteam campusul în aerul limpede şi răcoros de început de toamnă. Ajuns la bibliotecă, am trecut pe la etajul 9 (aproape pustiu) şi l-am văzut distinct în imaginaţia memoriei, înalt, bine făcut, cu ochelarii lui mari cu rame negre şi groase, cu faţa îngîndurată, zăbovind între cărucioarele încărcate de cărţi, aşteptînd cu o răbdare nerăbdătoare să plec eu ca să se apuce de lucru, ca atunci. Am coborît la etajul 8, unde se află study-ul meu şi, în loc să citesc, am aşternut rîndurile de mai sus, cu multe ştersături, cu multe adăugiri, cu multe pauze de gîndire şi de reverie. L-am căutat prin scris şi am regăsit absenţa lui, aceeaşi şi totuşi alta, după cei doi ani şi jumătate scurşi de la moartea lui. O absenţă de care am, uneori, o nespusă nevoie. O absenţă care mi-e dragă cum numai anumite absenţe vii pot fi. O absenţă în care răsună, ca un ecou îndepărtat al vocii lui: But why?. O absenţă dureroasă pe care timpul a făcut-o senină şi luminoasă, ca această zi de septembrie, ca atunci. (Bloomington, septembrie 2005)* ______________________ * O pagină răzleaţă care, împreună cu altele asemănătoare, ar putea intra într-un al doilea Post-scriptum la Portretul lui M.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.