Butonul care omoară cuvintele

Cu siguranță, o lume mai plină de like-uri e mai frumoasă decît una fără like-uri. Altfel nu ne-am da atîtea pe Facebook, unii altora. N-am suferi cînd nu le primim. N-am pedepsi abținîndu-ne să le dăm. Nu le-am număra tot timpul. N-am vorbi aici despre ele. Și totuși, cum ne descurcam pe vremea cînd nu exista like? La fel ca Internetul, eu, unul, nu mai sînt tînăr, așa că am tocit tot felul de mașinării de comunicat online de pe la jumătatea anilor 1990 încoace. Îmi amintesc de diferite semne grafice, culori și zorzoane pentru diferitele variante de chat pe care le-am folosit în decursul timpului – de browser, mIRC, ICQ sau Yahoo Messenger. Pe la sfîrșitul anilor 2000 inventasem și o variantă de interviu pe ultimul, „ymterviurile“, care a avut succes. Dar, sforțîndu-mă să îmi aduc aminte de ceva de felul like-ului, online sau offline, m-am înnămolit în nostalgia angoasată a lucrurilor dispărute, căutînd, dar negăsind, o stea la fel de strălucitoare ca el, like-ul, pe firmamentul predilecțiilor și aprobării noastre.

Îmi amintesc, vag și nesatisfăcător, că înainte de like au existat lucruri ca aplauzele, bătăile pe umăr, frazele de aprobare. Nu, am îndrăznit să cred, înainte de like n-a existat o pălărie roșie de Internet, un gif de tricicletă sau altceva care să fi făcut exact ce face like-ul în ziua de azi. Sau, poate, e memoria mea de vină? Ca să scap de angoasă, am făcut un pic de „crowdsourcing“. Am întrebat, pe Facebook, ce-a fost înainte de like. Lucru oarecum echivalent cu a-ți imagina o lume fără like, adică un exercițiu contrafactual, reducerea la absurd practicată de istorici. La început, m-am speriat fiindcă am primit mai multe like-uri decît răspunsuri la întrebare. Din fericire, au început să vină și răspunsurile. Fundița de pe TPU.ro, și-a amintit cineva. Telefoanele de felicitare, eventual „pe fix“. Aplauzele. Zîmbetele, strîngerile de mînă, comentariile de pe forumurile ziarelor. Diferite exemple gen „Fusta asta îți stă bine“. Schimbul de scrisori de hîrtie, mai demult, și-a amintit altcineva.

Răspunsuri nostalgice și imprecise, și ele. Fundița de TPU nu se pune, mulți dintre noi nici nu știm ce e TPU (comunitate de puști, prosperă și în ziua de azi). Nu a existat un „alt like“ înainte de like. Iar vagul comun al răspunsurilor la întrebarea mea de pe Facebook sugerează unul și același lucru: aprobarea consta, înainte de like, în mesaje articulate, verbale, nuanțate, diverse. Într-o dinamică mai complexă a conversației. Poate, chiar, una anevoioasă – vezi schimbul de scrisori de hîrtie. Poate că felicitările de Anul Nou sau de ziua cuiva, cu mesajele lor prietenoase, sînt un precedent mai asemănător. Dar și ele sînt tot cuvinte.

E absurd să suspinăm după scrisorile pe care le băgam în plic, le timbram și le puneam în cutia poștală pe vremuri, pentru ca să așteptăm o săptămînă răspunsuri. Cine ar mai vrea o asemenea bătaie de cap? Internetul și rețelele lui sociale sînt infinit mai convenabile. Și atunci, după ce suspinăm? După nuanțe. Deci după cuvinte. Like-ul este non-verbal. E un deget mare ridicat în sus. O reacție de apreciere uniformă, bună la orice. Pînă la urmă, poți răspunde cu „like“ și la o întrebare, așa cum au făcut-o prietenii mei, de 59 de ori (răspunsurile verbale au fost 73, ultima dată cînd m-am uitat la postare). De ce-ai răspunde cu un like la o întrebare precisă? Îi cunosc pe mulți dintre cei care au făcut-o și nu sînt stupizi. Presupun că au considerat-o „o întrebare bună“. Cert e că like-ul e bun la orice. Anul acesta, am lucrat de la distanță proiecte de comunicare politică pe Teams, platforma de business a Microsoft. Era plin de like-uri, care la început mi s-au părut bizare, dar am înțeles ușor că înseamnă „da“, „de acord“, „am înțeles“. De fapt, like-ul mi s-a părut bizar și pe Facebook, în prima clipă: asociindu-l cu gestul fizic, arăta ca o reacție ineptă și cam exuberantă față de ce-aș fi vrut eu, personal, să spun.

Oricît de nou era, nu era cu totul nou. De fapt, like-ul a apărut pe Facebook în februarie 2009, după ce fusese lansat de Vimeo, în 2005, pe vremea cînd Facebook avea un an și se numea TheFacebook, și apoi preluat, în 2007, de FriendFeed, o altă rețea socială, cumpărată și ucisă de Facebook. Aceasta din urmă a căutat o vreme un mod de exprimare a aprobării asemănător, dar fondatorul ei, Mark Zuckerberg, s-a opus în repetate rînduri ideii, fiindcă i se părea că ar urma să scadă „engagement-ul“: angajamentul, conversația de subsol, reacțiile, dinamica sau dinamismul –traduceți cum vreți. Cînd s-a dovedit că, dimpotrivă, like-ul crește potențialul de comentarii (pînă la urmă, la fel s-a întîmplat și cu întrebarea mea), Facebook l-a lansat pentru public și l-a folosit în chip de criteriu de distribuție a postării respective pe feed-urile (paginile, profilurile) prietenilor.

Cum și acum zece ani, Facebook era locul în care puteai spune, chiar dacă articulat și politicos, ce te enervează sau îți displace, mulți dintre noi ne doream, public, apariția unui buton de „dislike“. N-a existat niciodată ca atare, dar aflați că Facebook l-a testat în privat, în mod extins. Scădea engagement-ul, așa că nu a fost lansat. Așa că în locul lui, în 2016, au fost lansate „Facebook Reactions“, succesiunea de șase butoane cu care defilăm, în mare, și în ziua de azi („parcă a fost ieri“, nu?). În 2020, i s-a adăugat și butonul de „care“, „grijă“, emoji-ul care îmbrățișează o inimă și care arată compasiunea. El pare, după mai multe surse, o obsesie mai veche a lui Zuckerberg, nu de alta, dar face din (capod)opera lui online un rezervor nesecat de compasiune. În consecință, „care“-ul e folosit, din cîte-am văzut, „la mișto“. La modul de: „Ai înnebunit!“.

De ce trebuie să ne batem capul cu o istorie atît de întortocheată? Fiindcă ea dovedește că butonul de like este în primul rînd nu un instrument de expresie convenabil pentru utilizatori, ci un principiu de organizare/unificare/ierarhizare foarte productiv pentru rețea. Desigur, Facebook și fondatorul ei vor susține pînă în pînzele albe că au adus comunicarea, pacea și armonia socială pe Pămînt, intensificînd interacțiunea umană prin „engagement“, dar noi știm foarte bine ce pot face like-urile: pot promova minciuni în feed-urile tuturor. Pot încuraja și distribui o reacție violentă și prostească.Pot cataliza rasismul sau altele asemenea. Pot omologa public o celebritate de web idioată. Pot dezinforma politic pînă la punctul la care pot schimba rezultatul unor alegeri. Și așa mai departe. Singura calitate intrinsecă și indubitabilă a like-ului este aceea că folosește rețelei. Pentru indivizi, el este un fel de umbrelă afectivă globală, care produce unificarea aprecierii. La peste trei miliarde de utilizatori în 2023, fiecare cu o gamă largă de reacții pozitive, unul și același buton vrea să exprime cîteva zeci de miliarde de moduri de a aproba ceva. Ar trebui să înțelegem și Facebook, că doar nu poți face asta mai bine de-atît?… Poate nu trebuia făcut. Și nu noi, utilizatorii, am inventat butonul. Nu cumva ne era mai bine fără like, pur și simplu? Nu știu nouă, dar lui Mark Zuckerberg, cu siguranță că nu.

La volumul și cronofagia Facebook, acest gen de uniformizare a aprecierii generează o schimbare socială. Cum e ubicuu și non-verbal, like-ul nu are cum fi nuanțat. Fără like, nu am fi fost neapărat o lume întreagă de critici literari și esteți rafinați, capabili să formuleze aprecieri subtile și echilibrate despre orice. Dar nici n-am fi fost reduși la postura de cheerleader-i entuziaști și inepți. Forțîndu-ne la o opțiune nici măcar binară, ci mai degrabă unară (n-avem buton de „dislike“, vă amintiți), un dispozitiv ca like-ul tinde să ne uniformizeze intelectual și spiritual, privîndu-ne de nuanțe –și chiar de atenția față de obiectul adorației manifestate cu degetul mare în sus. Dacă trebuie să reacționezi cu cuvinte, ca pe forumurile ziarelor, acum 15 ani, ești obligat să te concentrezi pe un anumit lucru, fiindcă a scrie e în primul rînd a te limpezi pe tine. Un like e mult mai rapid și mai superficial și, prin acumulare personală (cîte like-uri am dat fiecare în viața noastră? N-am găsit răspunsul la întrebarea asta – nici măcar ordinul de mărime…), ne scoate din contemplație și ne facilitează deficitul de atenție, care începe să devină mai degrabă o caracteristică general umană decît o tulburare diagnosticabilă. Ce scări de valori artistice, ce morală publică sau ierarhii politice poți crea pornind de la unul și același buton, valabil și de la un domeniu la altul? Like-ul este un instrument global de consens, dar despre ce e consensul? Dacă ne uităm un pic mai departe spre Est, în China, putem avea o presimțire sumbră cu privire la ce-ar putea deveni: rating social. Azi, noi îl trăim doar pe persoană fizică, atunci cînd evităm să dăm un număr mic de stele unui șofer nesimțit de Uber, în ideea că el se va răzbuna, făcînd același lucru, chiar dacă ne-am comportat exemplar – doar platforma e agnostică, nu? Ce se întîmplă însă atunci cînd statul e cel care-ți dă stele? Sau like-uri?

Fără legătură directă cu asta, există, în România, cel puțin un partid născut pe Facebook, previzibil obsedat de like-uri, din motivul propriului ADN. Insuccesul lui din ultimii ani arată că like-ul se substituie, și în același timp nu se substituie, votului. Partidul cu pricina combate pe Facebook, se orientează politic și își concepe acțiunea în funcție de Facebook, după care se izbește cu capul de ceea ce-a mai rămas din realitatea offline și este expulzat de la guvernare. Harnic, se pune din nou pe adunat like-uri de Facebook, fiindcă ele au, și n-au, legătură cu voturile, pe care voturi le obține, și nu prea, în 2024. Intră în Parlament, cu un scor deprimant, dar peste pragul electoral, pentru care primește din nou like-uri. Partidul ia cu el speranțele din Piața Victoriei 2017, marile proteste ale acelui sfîrșit de iarnă, care au mutat România într-o zodie politică optimistă. Le duce într-un limbo deprimat, care este politic, fiindcă oamenii se exprimă politic prin like-uri, dar nu e politic, fiindcă like-urile nu au consecințe propriu-zis politice, legate de guvernare, ci fac doar să pulseze bula partidului, cînd mare, cînd mică.

Dar, pînă la urmă, politica e politică. România merge înainte și cu partidele „vechi“, chiar dacă mai încet și dezamăgitor pentru tine, cel care te-ai revoltat la Colectiv și Ordonanța 13. Ce facem noi, în tot acest timp? Dincolo de faptul că ne uniformizăm și ne accentuăm deficitul de atenție prin like-uri, mai sîntem suspecți de un lucru. Pînă la urmă, like-ul lui Procust e nu numai uniformizator personal, ci și convenabil social, după un mecanism evident: poți fi tentat să dai likeunui lucru sau unui om fiindcă alți parteneri de bulă, cu prestanță socială, au făcut-o și ei. Modele, ipocrizia, snobismul au existat dintotdeauna. Dar un principiu uniformizator atît de vast ca like-ul are un rol catalizator fantastic. Călin Petrar de la Times New Roman, site care a crescut din like-uri de Facebook, îmi spunea la un moment dat că numărul acestora era o predicție destul de bună cu privire la popularitatea (numărul de afișări) pe care îl va avea un anumit material, dar nu totdeauna. Glumele cu vedeta porno Alina Plugaru, îmi zicea Călin, sînt foarte populare pe site, dar primesc puține like-uri, pentru că „au oamenii soții, copii acasă“ sau așa ceva. Asta e tot o glumă, dar, pînă la urmă, să dai like „la ce trebuie“ pe Facebook e și o chestiune de integrare și de conformism. Și știm cu toții, mulți dintre români arată și se exprimă în privat cu totul și cu totul altfel decît suma like-urilor lor de pe Facebook. Deloc onorabil.

Am rămas deci fără vorbele de laudă, fără cuvintele de apreciere, din cauza unui buton. Facebook continuă să promoveze pacea și fericirea pe lume, oricare ar fi oscilațiile lui pe bursă – desigur, cît timp continuăm să ne punem amprentele frenetic pe butoanele lui. Cuvinte mai avem, dar numai pentru ceea ce ne enervează, frustrează, scoate din minți, pentru ceea ce e rușinos să spunem public. Facebook ne lasă să ne exprimăm verbal, e drept, dar ne blochează, bannează, penalizează cînd ne e lumea mai dragă și din motive absconse, fiindcă ceea ce gîndim articulat, în limbaj uman, nu mai e acceptabil social. Nu de alta, dar ce e nobil și acceptat social a fost înghițit de like. Ne-am privat singuri de cuvintele din spatele lui, apăsînd pe buton pavlovian, ca în experimentele cu șoareci care își stimulează centrii plăcerii. Să ne pregătim, deci, de marea rezistență subterană, atomizată, să ne augmentăm ipocrizia pînă la a cuprinde cu ea lumea întreagă și să ne pitulăm ca șoarecii în canale, în grupuscule, în care să ne șoptim adevărul-adevărat. Unul de nemărturisit, fiindcă atît a mai rămas în cuvinte. Dar restul nu e tăcere. Ci like.

Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit din 2020 la Bruxelles, unde lucrează cu oameni politici și instituții.

foto: wikimedia commons