„Bunul-simț politic și cumpăneala lucrurilor”

Mihai GHIȚULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 970 din 10 noiembrie – 16 noiembrie 2022
image

Am luat formula din titlu dintr-o veche gazetă ardeleană, în care se vorbea despre românii care trădaseră cauza memorandistă și se dăduseră cu guvernul maghiar. Am ales-o pentru izul arhaic; știu că e tautologică dacă mă pun în siajul lui Al. Paleologu, cum am de gînd. Știu și că nu e chiar de bun-simț să mă arunc direct la Paleologu cînd vorbesc despre bun-simț, căci e prea de simțul comun al cititorului. Dar ce să fac? Am nevoie de un ghid jovial printr-ale gîndirii, eu fiind lipsit de organ filosofic. După ciceronele meu, asta ar echivala cu o emasculare. Fie, căci, azi, nu mai trece musai drept beteșug. Măcar de m-ar scăpa de unele servituți impuse prin reducția moraloidă numită de cei mai mulți bun-simț! A nu se înțelege că am ceva cu politețea, dimpotrivă, dar mi se pare că, deși trebuia să fie una din manifestările bunului-simț, a ajuns să îi uzurpe locul, să îl obtureze, să îl inhibe. 

Paleologu avea dreptate să distingă bunul-simț de simțul comun, văzînd în cel dintîi nu o „formă primară a inteligenței”, ci un superlativ al ei, „darul de a «simți bine, de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni»”; dacă adăuga „sau de a se înfrîna”, eram total de acord. Nu cred că avea dreptate să-i reproșeze lui Descartes aserțiunea din deschiderea Discursului: „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée”. Sigur că nu e așa („dacă ar fi așa, ridicolul n-ar mai exista”, scria un gazetar interbelic nesemnat), dar oare filosoful credea că e? Pentru el, bunul-simț (bon sensbona mens) nu era altceva decît „puterea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals”, rațiunea ori înțelepciunea (uneori chiar tradus așa). Dacă aceasta e „în mod natural egală la toți oamenii”, de ce a mai vorbit de oameni „zăpăciți” ori „stupizi”, de „spirite slabe”, de ce a avertizat ca metoda sa este „un țel prea îndrăzneț pentru mulți”? N-am încredere în simțul meu, dar miros că era doar un sofism ironic-precaut, al unuia care se temea pentru capul său.

Apoi, Paleologu nu punea prea mare preț pe simțul comun, care „cade repede în aporii și platitudini”. Deși admitea că „merg o bună parte de drum împreună pornind de la constatări elementare”, între „platul simț comun” și bunul-simț vedea o mai mult sau mai puțin „subtilă antiteză”. Bine-bine, la Copernic, Galilei etc., dar la noi, cei nepreocupați de sistemul solar?

Flanînd un pic prin vorbăria românească din ultima sută și ceva de ani, pot spune că prin bun-simț a înțeles fiecare ce i-a convenit, dacă a înțeles ceva. S-a aruncat vorba în vînt, fiind asociată, mai mereu, cu un presupus simț comun și mai mult cu rațiunea decît cu buna cuviință. A spune cuiva că e lipsit de bun-simț însemna a-l face mai degrabă „stupid” sau „zăpăcit” decît ceea ce înțelegem azi prin „nesimțit”. „De o parte ar fi o mare lipsă de bun-simț, de alta o foarte grosolană ofensă”, zicea un ziarist despre Goga, care începuse să-l sape pe Maniu; iar Argetoianu, observînd „lipsa de tact”, dar nu și de politețe, a ministrului german Fabricius: „dacă nu un om de bun-simț, cel puțin om bine crescut”. Reducerea semantică la buna purtare s-a petrecut mai tîrziu. Intuiesc o... chestie politică, pe care o avansez doar ca ipoteză: e rezultatul modernizării/urbanizării comuniste, dublate de ștergerea individualității, uniformizare, cultivare a conformismului.

S-a vorbit mult, înainte de 1947 și după 1989, de bunul-simț politic, constant fiind reproșul că adversarul nu are așa ceva. Pentru un pic de ordine, să facem și aici distincția între simțul politic comun, al cetățenilor (în fond, ceea ce se numește cultură politică), și bunul-simț politic pe care l-ar putea avea jucătorii politici și, hai, chibiții politologici!

În primul rînd, bunul-simț politic ar fi capacitatea de a prevedea cît mai bine pentru cît mai mulți oameni și cît mai mult timp. Fiind dintre aceia care cred cu tărie în democrație (în latura ei zisă procedurală), mi se pare că, la cei care vor să reprezinte/conducă, mai mult decît au commun des mortels, e nevoie de un simț al simțului comun. Bunul-simț în politică trebuie să fie și un simț practic. Îl au cei care știu să dea binelui comun o formă fezabilă (aici mă despart de Paleologu, care dădea bunului-simț o aură cam revoluționară), dar și să atragă/păstreze electoratul; mai mult, să îi modifice – dacă se poate, pe nesimțite – simțul comun, cu grijă să nu și-l ridice împotrivă. Asta presupune, sigur, toate cele ale rațiunii, plus încă ceva, o doză de inefabil, pe care, adesea fariseic, îl opunem bunului-simț. Îndrăznesc: niscai șmecherie sau... golănie (ar fi frumoasă o urmărire a avatarurilor golanului din antebelic pînă azi). Sîntem sau ne prefacem sătui de ea pentru că ne sare adesea în ochi, în stare liberă, părînd chiar că se substituie politicii, în care ar trebui să fie (doar) ca sarea în bucate. Oricum, un (presupus) bun-simț rupt de simțul comun ori rămîne steril politic, ori duce la autoritarism. Știm destui dictatori care au iubit cu forța popoare și mai știm personaje admirabile, din multe puncte de vedere, dar neiubite sau iubite platonic de votanți – mă gîndesc la Ion Rațiu și, la alt nivel, chiar la Al. Paleologu, care mărturisea că s-a simțit puțin Dandanache candidînd și cîștigînd la Focșani. 

Cred că bunul-simț politic „elementar” trebuie să se vadă în discurs, pentru că, dincolo de clișeul demagogic „Fapte, nu vorbe!”, politica înseamnă în primul rînd vorbe, înseamnă a le spune oamenilor ceva – fatalmente și minciuni – pentru a-i convinge. „Minte-mă frumos!” nu-i chiar o tîmpenie. La noi, precaritatea demagogiei e de plîns. În afara unor momeli frivol attrape-tout-izante (de genul „Să trăiți bine!”, pe care, recunosc, nu aș fi pariat), publicul nu a primit, în 30 de ani, decît zgomot aiuristic. Vîjîim într-o circularitate vicioasă: subdezvoltatul simț politic comun permite o „comunicare” politică jalnică (dar autofetișizantă) care îl menține în subdezvoltare. Avem de-a face cu un paradox al bunului-simț politic (sau al lipsei lui): profitînd de bietul simț comun, îl au mulți care, evident, nu-l au. Spuneți-mi hater!

De ce e așa? Comunismul sigur are multă vină, dar nici ce a fost mai înainte nu ajută. Avem o tradiție a politicii pe lîngă – mă iertați! – popor. În imaginarul nostru sepia, politicienii de pe vremuri au mult ștaif, dar, dacă ne dezvrăjim un pic, le vedem și lor cusururile. Nu mă leg de cei criticați comic de Caragiale și (cît se putea de) sobru de Maiorescu, ci de oratorii serioși, printre care cel din urmă și (mult timp) amicul său P.P. Carp. Chiar consistentă și sclipitoare – deși sînt multe exagerări postume –, retorica lor era una salonardă, pentru glorie, stenogramă, istorie. Vorbeau despre români, dar mai puțin pentru și aproape deloc cu ei. Cei mulți nu contau în jocul politic. Așa au continuat lucrurile – e adevărat, cu un aer mai popular – și în interbelic. Discursuri electorale nu prea existau, erau doar discursuri cu ocazia alegerilor (ca în Scrisoarea pierdută). Au circulat mult vorbele atribuite lui „Țoțoi” Lahovary, boier de spiță, candidat la colegiul al III-lea: „Bonjour, popor!”. Din vremea votului universal (dar „mimat”), deși știu destui candidați, primul îmi vine mereu în minte Spiridon Necșulescu, omul de bun-simț care a dovedit o crasă lipsă de bun-simț politic, obținînd rezultatul invers celui dorit. E nerealist și ar merita o divagație socio-istorică. Pentru a fi ales, aveai nevoie de sprijinul Guvernului, nu al electoratului, al cărui simț comun era sub nivelul poienii lui Iocan.

„Prima calitate a unui deputat este să aibă bun-simț, bunul-simț care să privească pe toți”, zicea Iorga, în 1921. Sala aplauda, dar nimeni nu lua asta în serios, nici măcar Iorga, geniu care „ciupea ceva politică” (Petre Pandrea), dar care, de multe ori, s-a arătat rupt de lumea din jur (cu toată admirația lui Moromete pentru el). E legendară scena (nefixată istoric) în care l-ar fi întrebat pe Ionel Brătianu: „Ce să învăț de la un inginer [ca d-ta]?”, primind răspunsul: „Măsura, domnule profesor!”. Se non è vero è ben trovato! Paleologu îi aprecia „lecția de cuviință” din articolul, cam în dodii, „Să nu fim mojici”; or, în septembrie 1940, asta era ca o rugăminte către rinoceri să nu calce florile. „Un om politic se simte bine printre ceilalți oameni politici chiar dacă sînt adversari”, zicea același Pandrea. A simți bine politic însemna a te descurca într-o îngustă comunitate de combinații. Era ca atunci cînd Nae Gheorghidiu încerca să racoleze un deputat: „Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu [...], eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea”. Sigur, unii simțeau și la nivel mare, „de stat”. Trebuie să le recunoaștem și meritele, căci România nu a stat pe loc. De multe ori le-au ieșit socotelile, dar nu putem exclude nici factorul noroc – pe care Carp îl supraestima. Mai clar mi se pare cînd nu le-au ieșit, cînd bunul-simț a dat erori. Cei doi „sfincși”, Brătianu și Maniu, au eșuat în aranjarea lucrurilor cum au dorit, dar asta e o discuție mare. Cel din urmă are la activ și pactul cu legionarii (1937), manevră reușită – dar care nu l-a încurcat pe Carol, ci l-a ajutat – și rămasă ca o pată pe imaginea marelui personaj. Apoi, domnule „Tăkiță gură de aur”, cum să crezi că poți guverna, în ’22, cînd Parlamentul se pregătea să te doboare de la prima înfățișare? Domnule profesor Iorga, cum să crezi că te vei descurca în marea criza economică, fără pricepere, fără oameni? În sfîrșit, coane Costică Argetoianu, care ai învîrtit atîtea și te credeai un Churchill român, care le-ai judecat (nu musai drept) tuturor bunul-simț, cum să revii în țară în ’46, crezînd că vei ajunge la putere?

În interbelic, pentru că politicienii nu au simțit bine simțul comun, s-au ridicat legionarii, iar apoi și-au făcut loc dictaturile. Azi, trimiterile istorice sînt zorzoane în discursurile care plîng succesul variilor populisme, ca în povestea cu drobul de sare.

Mihai Ghițulescu este lector universitar, doctor în istorie, Universitatea din Craiova.      

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.