Bunul-simț al bunelor simțuri
O perioadă destul de lungă de timp, pentru mine bunul-simț a fost un spectru care m-a bîntuit și mi-a alimentat periodic sindromul impostorului. Aveam impresia că am ajuns unde am ajuns nu pentru că eram mai bun decît alți oameni din jurul meu, mai deștept sau mai activ, ci pentru că am fost toată viața obedient și am urmat regulile jocului. Cu alte cuvinte, pentru că am avut bun-simț, și organizațiile, fie că vorbim despre cele din învățămînt sau cele din sectorul economic, par să valorizeze de cele mai multe ori oamenii care respectă regulile.
Cu cîțiva ani în urmă însă, am primit o ofertă de loc de muncă, pe care am și acceptat-o după ce am fost convins de ofertant că nu trebuie să dețin cine știe ce cunoștințe de specialitate. Cel mai important lucru pe care trebuia să îl posed pentru acea poziție era bunul-simț. În mod surprinzător, pînă în acel moment nu aș fi asociat o poziție de conducere cu noțiunea de bun-simț și nici nu mi-ar fi trecut prin minte că bunul-simț poate reprezenta un asemenea atu pe piața muncii. Mai ales după ce, în tinerețe, mi se spusese cel puțin o dată că am prea mult bun-simț, de parcă ar fi fost un lucru rău.
În franceză, le bon sens, la fel ca echivalentul său din engleză, common sense, descrie un soi de capacitate practică de judecată. Este abilitatea de a percepe, de a înțelege și de a evalua ceva într-un mod împărtășit de majoritate. Este un simț comun, pe care se presupune că îl au aproape toți oamenii. Sau cel puțin cei din grupul de apartenență, simte nevoia să precizeze antropologul din mine. În română, însă, înțelesul bunului-simț capătă o dimensiune morală mult mai puternică. Bunul-simț este decență, în fond tot o abilitate (practică), dar care are drept punct de referință un anumit standard moral exterior și este exersată mai ales în raport cu semenii, nu atît în situații practice, din cotidian. Cu toate că există și reguli de bun-simț, un soi de moduri implicite de conduită, care ar trebui să fie atît de evidente încît să nu aibă nici un rost enunțarea sau întărirea lor.
Cînd este prezent, de altfel, bunul-simț se caracterizează de cele mai multe ori prin invizibilitate. Nimeni nu îl pune sub semnul întrebării, dacă nu există în grup și un celălalt, căruia această capacitate îi lipsește, sau dacă nu se remarcă o lipsă evidentă de bun-simț într-un anumit tip de context, asociată, de exemplu, cu birocrația.
Expertul în branding Martin Lindstrom a publicat o carte intitulată Ministerul Bunului-Simț, despre cum să scapi, printre altele, de birocrația excesivă și limbajul de lemn corporativ. În carte, Lindstrom își etalează de fapt abilitățile de consultant, pe care le mută pe scena organizațiilor, unde promite soluții care să elimine lipsa bunului-simț dintr-o sumedenie de instituții în care ea persistă.
Dar de ce am avea nevoie de un expert care să ne învețe ceva atît de evident cum este bunul-simț? Dacă e atît de evident și împărtășit de (aproape) toată lumea, cum ajunge să ne lipsească și cum ajunge să lipsească, de exemplu, în instituții și organizații? Care sînt, pînă la urmă, create și populate tot de oameni, deci ființe care trăiesc în această lume a bunului-simț.
Să presupunem că oamenii pot avea bun-simț, dar nu și organizațiile. Însă pot avea bun-simț alte vietăți? Dar alte produse ale imaginației noastre, precum roboții sau algoritmii? Ronald Brachman și Hector Levesque speră că un astfel de simț ar putea fi dezvoltat și în domeniul inteligenței artificiale, pentru a putea obține niște Mașinării asemenea nouă, titlul unei cărți în care încearcă să ajungă la o soluție în acest sens. Tehnoscepticismul mă face să mă încrunt însă în fața unei astfel de încercări, cvasi-puerile, cu atît mai mult cu cît există deja un domeniu al cunoașterii preocupat de studiul comparat al bunului-simț, după o definiție mai îndrăzneață dată de Michael Herzfeld – antropologia.
Pentru că bunul-simț nu este nici universal, nici imuabil. Fie că ne referim la acesta în sensul larg, de simț comun, fie în sensul restrîns, privilegiind dimensiunea sa morală, bunul-simț rămîne un simț și, ca atare, nu poate fi gîndit altfel decît ca o combinație de biologic, ecologic, fenomenologic, cultural și social.
Bunul-simț este, astfel, un simț al lucrurilor evidente. Pentru noi, de exemplu, este evident că dacă încerci să te joci cu focul există riscul să te arzi. Este evident că dacă încerci să traversezi o stradă printr-un loc nesemaforizat și unde nu există trecere de pietoni există riscul să fii lovit de un autovehicul. Este evident că dacă începe ploaia trebuie să te îmbraci într-un anumit fel înainte de a ieși din casă.
Dacă ne referim strict la dimensiunea morală, este evident – sau de bun-simț – să nu vorbești neîntrebat în anumite situații, după cum este evident că nu este considerat acceptabil să bați la ușa unui vecin la 4 dimineața pentru a-i cere o lingură de zahăr.
Însă toate aceste lucruri care ne sînt nouă acum evidente nu le sînt și altora. Iar antropologii s-au lovit și se lovesc constant de astfel de provocări în teren, atunci cînd pun întrebări și încearcă să își lămurească lucruri care celorlalți li se par de bun-simț. Pentru că evidența unui lucru, sau chiar a unei situații, nu este un dat. Nu este nici o calitate și nici o sumă fixă de calități. Ea este mai degrabă ceea ce psihologul James Gibson numea permisivitate, capacitatea sa de a permite realizarea unei acțiuni, fiind dependentă nu doar de caracteristicile sale, ci și de abilitățile agentului care urmează să îl întrebuințeze.
Noțiunea de evident necesită atît un obiect, un context, o situație sau configurație, cît și un agent dotat cu capacitatea de a percepe evidența și a acționa implicit în baza acesteia. Capacitate parțial înnăscută și parțial dobîndită sau educată în urma unui proces de ucenicie în lume. Pentru că bunul-simț necesită și maturitate.
Bunul-simț se lovește, însă, uneori, de situații problematice în care pare să nu mai funcționeze. Orice schimbare sau noutate apărută în experiența imediată sau în societate ne poate pune la încercare bunul-simț. Și nu vorbim aici doar de schimbări sau noutăți tehnologice, deși pînă și acestea sînt responsabile pentru variații sau schimbări ale sale. În fața lor apar mai multe soluții de bun-simț, chiar dacă extrem de diferite, la situații asemănătoare.
A vuit tot Internetul, recent, de venirea (infirmată) în România a unuia dintre cei mai bogați și controversați oameni din lume. Fanii gîndirii antreprenoriale autohtone, entuziaștii turismului și critici ai statului, caracteristici care par deseori să se regăsească simultan în aceleași persoane, s-au grăbit să ofere sfaturi, de bun-simț pentru oameni aflați în situația lor, despre cum ar trebui să procedeze guvernanții pentru a-i convinge pe vizitator și pe invitații săi să investească în România. De la scrisori deschise la sugestii năstrușnice care presupuneau deghizări, acrobații și așteptat cu mîna întinsă la poarta castelului Bran, unde se spunea că s-ar afla miliardarul, am întîlnit o plajă foarte largă de soluții la eterna problemă a turismului din România.
Dar acum, mai ales după ce s-a dovedit că știrea fusese falsă, nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat un șef de stat sau un ministru bătînd la poarta unei petreceri de Halloween a unor oameni de afaceri americani, în propria sa țară, pentru a-i convinge să investească, și aflînd cu stupoare că cel la care spera să ajungă nici măcar nu e acolo? Unde a dispărut deodată bunul-simț din toată povestea? Mai că ne vine să ne întrebăm dacă a fost vreodată acolo.
Și ajungem astfel să punem degetul pe adevărata rană a bunului-simț contemporan. Faptul că avem soluții atît de diferite, într-o aceeași societate, la situații relativ simple, care par de bun-simț pentru unii, însă uneori de-a dreptul ridicole pentru alții, poate să ne transmită de fapt un mesaj alarmant despre (o lipsă de) coeziune.
Pentru Clifford Geertz, una dintre principalele mize ale noțiunii de bun-simț era în integrarea sa atît pe verticală, cît și pe orizontală. Identificarea modului în care toate asumpțiile care au această bază duc în practică la crearea unui simț comun al identității, bazat pe idei împărtășite de tot grupul. Dar ce ne facem atunci cînd, în aceeași lume, bunul-simț al cuiva devine ridicolul celorlalți? Ce mai putem împărtăși și cum?
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică. Fără a înțelege ce înseamnă bunul-simț pentru toată lumea nu putem merge mai departe împreună. Și poate că de asta tot ne poticnim... Și poate că, în acest caz, adevăratul bun-simț care ne lipsește nu este cel al generațiilor mai în vîrstă, ci este de fapt un meta-bun-simț. Un simț al prezentului și al sensibilităților din jur, dar și o întîrziere în a acționa și a veni cu judecăți de valoare, în ciuda potrivirii lor cu... bunul-simț, desigur. Un bun-simț al bunelor simțuri din jur, care în fond are la bază respectul pentru Celălalt.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA.
