Bucureşti-Berlin: două plimbări

Dantelării, sticlărie, statuete kitsch, aparate foto, scaune cu spătar de lemn şi tapiţerie tocită, bătrînele cu pălării cochete din alte timpuri, gălăgie stridentă pe lîngă terase cu manele, şlapi de cauciuc, ziare în geam, faliment, sutiene pe tarabă, teatre, încălţăminte de lux, graffiti. Centrul Istoric al Bucureştiului în zilele noastre. Aici e locul unde se vrea pusă piatra de temelie a obiectivelor turistice din Capitală. O zi obişnuită în Centrul Istoric bucureştean Cum treci de Biserica Studenţilor şi coteşti spre Blănari te izbeşte evidenţa că, într-adevăr, nu mai circulă maşini. Doar duba Poliţiei e dosită după o casă, iar în jurul ei, adunate ciorchine, mai multe tinere de etnie rromă, cu fuste largi şi baticuri răvăşite, protestează la auzul amenzilor de milioane pe care le au de plătit pentru cine ştie ce. Mergi mai departe printre case coşcovite, cu ferestrele deschise a părăsire, şi te izbeşte mirosul de drojdie de la una dintre terasele cu mese de plastic şi bere ieftină, unde îşi fac veacul studenţi şi oameni abia ieşiţi de la muncă. O gaşcă de tineri îmbrăcaţi în tricouri negre însoţiţi de fete cu ochii înconjuraţi de dermatograf negru dă tîrcoale cluburilor de noapte, deşi nu e decît cinci după-amiaza. Ca să treci din strada Blănari în Lipscani, trebuie să traversezi un gang mirosind a stătut şi a urină. Cîteva bătrînele poposesc printre graffiti-urile de pe ziduri şi examinează oferta sărăcăcioasă şi desuetă dintr-un magazin de costume şi pălării. Ieşi în sfîrşit la lumină şi tarabele cu blugi ieftini şi chiloţăraie plus alte nimicuri se oferă cu dărnicie privirii. Ca să completeze atmosfera de tip "Europa din Colentina", de la o terasă se înalţă trilul oriental al unei vedete autohtone şi mirosul lipsit de adîncimi filozofice al micilor sfîrîind pe grătar. Trei juni cu piepturile arse de soare îşi flutură pe mijlocul străzii cămăşile descheiate. Pe strada Covaci, un ţigan gras negociază cu un tînăr preţul unui ceas de mînă. "Hai, două sute, ce naiba!". Neînduplecat, clientul părăseşte taraba plină de maşini de cusut vechi, şuruburi şi şurubele asupra cărora vînzătorul tronează mîndru. Vitrinele sînt ornate cu rochii de mireasă, ceasuri, bibelouri, veioze, aparate de fotografiat, sfeşnice, bijuterii, iar multe dintre ele poartă numele altor vremuri: "Menajul", "Nichelul", "Radio Progres", "Titan", "Ţesături", "Precizia". Pe Smârdan în jos, mirosul îmbietor de gogoşi se întreţese cu cel de lipici şi cremă de ghete, iar praful ruinelor devine înecăcios. Prin gangurile mirositoare dintre casele dărăpănate flutură rufe decolorate puse la uscat. La răstimpuri, voci groase care se ceartă răzbat cu murmur pînă în stradă. Şerveţele, hîrtii, pahare de plastic, beţigaşe de urechi ornează dalele mărunte ale străzilor. În faţa unei croitorii de pe Lipscani, meşterul îşi aşteaptă muşteriii care nu mai vin: "Cînd mai treceau maşinile, mai era cum mai era, dar acum... Eu am făcut rost de spaţiul acesta acum cinci ani, cînd i-am plătit pe ăia de la Primărie", spune Dumitru Pană cu o privire uşor înceţoşată de la cele două sticle de bere de pe pervaz. De interesat, nu s-a interesat atunci nimeni de viitorul unei astfel de prăvălii. Acum spune că trebuie să se reprofileze, că vad comercial a rămas totuşi aici şi cine ştie ce vremuri vin. Deşi bine dosite şi camuflate de firmele cu litere medievale şi de ornamentele de fier forjat, ochiul iniţiatului va descoperi cafenelele scumpe şi elegante din zonă. Pe terasa barului unde s-a discutat cu diverse oficialităţi renovarea Centrului Istoric bucureştean, două femei plesnind de bunăstare s-au încumetat să şadă. La gît şi la încheieturi au aur lat care sclipeşte în soare. Mănîncă tacticos. Alături, nişte copii bat o minge de tenis. La întoarcere, pe acelaşi gang plin de graffiti şi băltoace, întîlnesc o americană venită să viziteze acest obiectiv turistic mai aparte. La întrebarea dacă i-a plăcut, Elisabeth Vernon răspunde diplomatic, cu zîmbet impecabil de păpuşă Barbie: It needs a lot of work, indeed. Interesting anyway . Berlin, un posibil model Dacă vrei să compari centrul capitalei României cu cel al Berlinului, mai bine nu. E ca şi cum ai lua temperatura lavei unui vulcan cu un termometru medical. Şi asta nu pentru că nu ar exista clădiri vechi - căci de aceea se cheamă "centru istoric", nu? - ci pentru că atitudinile faţă de ele nu prea au mare lucru în comun. Începînd de la măreaţa Poartă Brandenburg, Centrul Istoric berlinez se desfăşoară în cercuri concentrice pe o suprafaţă de aproximativ o mie de ori mai mare decît zona vizată pentru renovare în Bucureşti. În primul cerc se află muzeele, uriaşe, susţinute de coloane masive. Se mai lucrează încă la consolidarea fundaţiilor, dar şantierul nu este zgomotos şi discordant, ci mascat discret cu panouri uriaşe cu reclame sau imagini interesante din oraş. Treptat, înălţimea clădirilor coboară la case cu patru-cinci etaje, cochete şi cu linii perfecte, de parcă mai ieri au fost construite. Din loc în loc s-au insinuat clădiri moderne, însă nu coloşi de termopane care taie elanul unui muzeu sau al unei biserici preţioase, aşa cum se poate vedea la Biserica Armenească din Bucureşti. Sînt construcţii proiectate de arhitecţi celebri ai secolului nostru, încercînd să facă trecerea de la vechi la nou. Astfel încît părţi din clădiri ale altor vremuri au fost integrate în graţioase blocuri transparente rupte parcă din Star Trek şi păstrate ca moaştele în colivii de sticlă. Clădirile istorice ale capitalei Germaniei sunt coordonate de o instituţie a statului care se ocupă de grădini şi palate şi care, după căderea Zidului Berlinului, a făcut un plan după care s-au apucat oamenii să renoveze. Domnul Kerkemeier, ghid turistic de circumstanţă şi membru activ al unei comisii a municipalităţii care se ocupă de probleme de mediu şi de protecţia clădirilor vechi, îmi spune că cea mai importantă temă dezbătută în acest moment de municipalitate o reprezintă graffiti-urile care mînjesc pereţii caselor. În realitate, Herr Kerkemeier se plînge de prezenţa cîtorva mîzgăleli răzleţe pitulate prin colţurile dosnice ale caselor. M-am gîndit cu nostalgie la "Gelu & Alina = Love" şi la alte inscripţii care împînzesc pereţii clădirilor de pe Lipscani. Cînd mergi spre oraşul regal Postdam, casele îşi schimbă arhitectura, de la cartierul olandez la cel cu influenţe italiene, aducînd cu nişte temple mai mici, aerisite şi albe ca pe malul mării. Kerkemeier spune că aceste clădiri au fost renovate din banii locatarilor şi nu s-a pus nicicînd problema să fie altfel. Bineînţeles, conform unui plan de armonizare care a ţinut cont de integrarea în peisajul oraşului şi de arhitectura iniţială a casei. Singura biserică lăsată neterminată în centrul Berlinului reprezintă un memento al celui de-al doilea război mondial şi are un efect estetic şi emoţional deosebit în peisajul fără frînturi arhitectonice al oraşului. Această biserică şi bucăţile din Zid sînt singurele care lasă la iveală tencuiala, neordinea şi o studiată devastare. Poarta Brandenburg, simbolul Berlinului, arată de parcă mai ieri constructorii au dat la o parte schelele pentru finisaje. Un afiş uriaş aduce aminte tuturor cum arăta poarta imediat după al doilea război mondial: devastată, ştirbă. Seamănă cu unele clădiri pe care le vezi pe Lipscanii noştri, unde însă nu a fost nici un război în ultimii 60 de ani.