"Braşovul ca scenă" - <i>a cincea ediţie a Festivalului multicultural de teatru EuroArt2006</i>

__________ Cînd vorbim despre percepţie în teatrul contemporan, pornim de la constatarea faptului că orice potenţial spectator trăieşte într-o lume dominată de mass-media care îl copleşeşte. Deşi receptează cu ajutorul radioului, al televiziunii şi al Internetului cele mai diferite realităţi în timpul cel mai scurt, nici una dintre instituţiile mass-media nu se aşteaptă la o reacţie din partea sa. Surplusul de informaţii produce o indiferenţă care poate fi justificată şi prin faptul că acest tip de comunicare este univoc. Care este rolul teatrului, ca artă, în acest context? Cum reacţionează teatrul contemporan la diferitele realităţi şi percepţii ale lor? "Realitatea ştirilor" este pusă sub semnul întrebării; în loc de aceasta, artistul se documentează singur: situaţii autentice, teme politice şi comicul vieţii cotidiene fac obiectul curiozităţii sale, luînd forme artistice alternative. Jocul de teatru este înlocuit de noi stiluri de prezentare: performerii părăsesc adesea sala tradiţională de teatru, plasîndu-şi conţinuturile într-un context spaţial complet nou. Într-o lume în care noţiunile "public" şi "privat" se confundă tot mai mult, artiştii oferă spectacole în spaţii publice, în locuinţe particulare, în mijloace publice de transport etc. Printr-o nouă delimitare spaţială, spectatorul se desparte treptat de poziţia sa neobservată dintr-o sală întunecată. Ieşind în stradă, distanţa de siguranţă dintre actor şi spectator se micşorează, iar privitorul, altădată pasiv, este nevoit să interacţioneze, să devină el însuşi actor pentru unii trecători. Mai mult decît atît, plasînd o înscenare într-un spaţiu de viaţă, se creează relaţii interesante, "ficţiunea" piesei se confundă cu realitatea locului. În mintea fiecărui spectator se nasc poveşti individuale. Ediţia de anul acesta a Festivalului multicultural de teatru EuroArt şi-a asumat această provocare, atît pentru organizatori, cît şi pentru participanţi şi public. "Oraşul ca scenă" s-a dovedit a fi nu doar o temă aleasă, ci mai degrabă un experiment, un nou proces. Începutul s-a arătat, ca orice schimbare, relativ dificil. Ce doream? Să promovăm idei noi în teatrul şcolar, să transformăm oraşul în scenă, să permitem teatrului să fie jucat în parc, în piaţă, în supermarket. Ne-am aşteptat ca atît artiştii profesionişti, cît şi cei amatori să descopere şi să ofere noi perspective asupra oraşului. În acelaşi timp am ştiut de la bun început că nu vom putea produce o schimbare radicală, ci vom da mai degrabă naştere unui proces care ar putea continua şi după încheierea acestui proiect. Cel mai ilustrativ exemplu l-a oferit duo-ul german Urban Lies cu spectacolul Ersatzverkehr...city recreation: Lajos Talamonti şi Martin Clausen şi-au invitat spectatorii la un spectacol într-un autocar. După o săptămînă de documentare petrecută la Braşov, realizînd interviuri cu istorici şi cu simpli locuitori ai oraşului, cercetînd în arhive, dar şi pe Internet şi stabilind trasee şi rescriind replicile, cei doi artişti germani au putut oferi publicului braşovean un altfel de tur al oraşului. Călătoria, care începe ca un program turistic obişnuit, degenerează foarte repede, purtînd pasagerii către colţuri contradictorii ale oraşului: de la un sector industrial părăsit, ghetouri de beton şi pînă la cartiere rezidenţiale opulente şi de prost-gust. Uneori subtil, alteori direct, cei doi abordează teme precum: sistematizarea oraşului, protecţia mediului, minorităţi şi migraţie. Iluzia "oraşului", jungla artificială, influenţa sa asupra omului civilizat, existenţa sa fantomatică - acestea sînt mesajele pe care cei doi artişti au dorit să le transmită. Acţiunile care se petrec în locurile în care opreşte autocarul generează reacţii surprinzătoare ale oamenilor de pe stradă şi din balcoane. Pasagerii trăiesc aceste reacţii şi devin, prin curiozitatea lor, ei înşişi obiecte ale curiozităţii altora. Putem spune că spectacolul german s-a apropiat cel mai mult de intenţiile noastre. Însă o temă generoasă poate oferi nenumărate modalităţi de abordare, iar rezultatul a constat în 4 zile de teatru, 3 spectacole profesioniste şi 15 reprezentaţii de teatru amator, jucate de către elevi şi coordonate de către profesori. Mulţi se vor fi întrebat dacă tot ceea ce au văzut în aceste zile poate fi numit teatru. Idealismul din noi şi mai ales dorinţa de a-i face pe tineri să problematizeze propriile percepţii despre oraş ne permit să răspundem afirmativ. În special ne-a impresionat uşurinţa cu care tinerii au răspuns provocării de a se expune în spaţii publice. Momentele create au fost în unele cazuri atît de intense, mă gîndesc de pildă la spectacolul Dominantseptakkord, oferit de trupa de elevi Perpetuum Mobile din Miercurea Ciuc, încît au reuşit să rupă mişcarea constantă a străzii, dînd naştere unor efecte puternice, vizuale şi acustice, atît pentru cei aflaţi acolo ca spectatori, cît şi pentru trecătorii neinteresaţi. Iar cînd scena s-a mutat înapoi în sala de spectacol, "oraşul" a continuat să fie prezent, fie prin imagini proiectate în poveste, fie prin trăiri ale personajelor, generate de viaţa urbană. În final, am rămas cu toţii cu convingerea că "oraşul" poate fi privit şi altfel decît ne-am obişnuit să-l vedem în fiecare zi. Spectatori şi actori ne-am lăsat prinşi în jocul de-a căuta acele lucruri pe care nu le mai vedem pentru că ne uităm zilnic la ele, iar ceea ce am descoperit a meritat întregul efort. Şi mai vrem să credem că pentru mulţi am reuşit să lărgim înţelesul conceptului de teatru.