Borne şi valori

Nu e deloc lesne de răspuns la întrebarea "ce merită să fie reţinut din producţia cinematografică românească anterioară momentului decembrie ’89". În primul rînd s-ar cuveni o precizare: linia de demarcaţie cinematografică nu este atît de fermă şi nici nu coincide cu cea politică. În anii ’90 au continuat să apară filme intrate în producţie sub supravegherea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste — unele cu mici cosmetizări, altele cu modificări mai de substanţă, iar altele au fost abandonate după ce s-a mai muncit şi s-a mai investit în ele (vezi Portret anonim, model necunoscut al lui Dan Piţa). Treptat, au ieşit pe ecrane primele filme concepute integral fără ingerinţele cenzurii, deşi unele dintre ele continuau să fie tributare stilului metaforic, care în parte era o expresie a autocenzurii. După părerea mea, anul 2000 este adevăratul an de cumpănă al cinematografiei româneşti, anul 0 la propriu (nici o premieră românească) şi la figurat (primii paşi ai noii generaţii de cineaşti - scurtmetrajele lui Mungiu, intrarea în producţie a filmului Marfa şi banii de Cristi Puiu). Această delimitare în timp nu simplifică lucrurile pentru că lista de titluri "meritorii" a unui istoric de film va coincide doar parţial cu aceea a unui critic, reperele primului avînd o motivaţie preponderent obiectivă. Concret: istoricul nu poate omite din selecţia lui bornele de început ale unei etape (Independenţa României - 1912, primul lungmetraj de ficţiune; O noapte furtunoasă - 1942, primul film de ficţiune din producţia ONC; Răsună valea - 1949, primul lungmetraj de ficţiune al producţiei socialiste), ale unei categorii (Tudor - 1963, primul titlu din seria "epopeii naţionale"), ale unei generaţii (documentarul Apa ca un bivol negru - 1971, prima manifestare a generaţiei ’70) sau ale afirmării internaţionale (scurtmetrajul de animaţie Scurtă istorie - 1957, primul mare premiu internaţional), chiar dacă pentru asta, în unele cazuri, se trec cu vederea carenţe estetice, exagerări ideologice, deficienţe de tot felul. Cred că din aceeaşi listă nu pot lipsi încercările mai mult sau mai puţin reuşite (dar întotdeauna amendate de responsabilii ideologici) de aliniere la un limbaj cinematografic la modă, cum ar fi influenţa Noului Val francez în filme ca Viaţa nu iartă (1959), Duminică la ora şase (1965) sau Un film cu o fată fermecătoare (1966). După cum nu poate fi uitat Puterea şi adevărul (1971), al cărui titlu mai potrivit ar fi fost "Minciuna şi adevărul" sau "Filmul jumătăţilor de adevăr" rostite pentru consolidarea imaginii conducătorului drept şi principial care nu comite erori, în schimb le dă în vileag pe cele ale predecesorului său. Ceea ce mi se pare extraordinar la munca cercetătorului-istoric este că pentru el filmele nu cad în desuetudine, nu se demodează, pentru că el le priveşte mai ales în contextul epocii în care au fost create. Deşi criticul operează cu alte criterii, care aparţin de zona esteticului şi a limbajului cinematografic, multe dintre opţiunile sale se vor regăsi şi în lista istoricului: de la Moara cu noroc la Pădurea spînzuraţilor, de la Reconstituirea la Croaziera, de la Nunta de piatră la Secvenţe, de la Meandre la Iacob. Dar de ce să nu ne gîndim şi la o selecţie sută la sută subiectivă şi afectivă, una dintre miile posibile. Dintr-a mea, de pildă, n-ar lipsi comedioara muzicală Alo?... Aţi greşit numărul (1958) în care debutau fraţii Tapalagă, pe atunci studenţi, şi în care Iurie Darie cînta cu şarm "Pe unda clapelor, mi-e dorul călător, mereu în calea ta". Sau tot din categoria musical: Veronica - filmul cu care Elisabeta Bostan a cucerit inimile multor generaţii de copii, iar cînd mă gîndesc că, între timp, Motanul Dănilă (Dem Rădulescu), Vulpea (Vasilica Tastaman) şi Greierele (Florian Pittiş) au plecat departe, mă apucă jalea. N-aş sări nici peste un film pe nedrept uitat: O lacrimă de fată de Iosif Demian, operator de elită convertit în regizor, care îmbracă o banală tramă poliţistă într-o originală ţesătură de unghiuri subiective şi obiective. Aş mai avea un alt film uitat: Stop-cadru la masă, unica incursiune în ficţiune a documentaristei Ada Pistiner, drama unui triunghi amoros (soţie părăsită, soţ adulterin, amantă tînără) în care soţul e nimeni altul decît minunatul Aleksandr Kaliaghin. Şi un film pe nedrept subapreciat: Fructe de pădure de Alexandru Tatos, meditaţie discret înlăcrimată pe tema iubirilor neîmpărtăşite. Şi după ce aş mai menţiona Actorul şi sălbaticii datorită lui Toma Caragiu, şi Felix şi Otilia graţie scenografiei văzute de mine pe viu (într-o casă de pe Lipscani), la prima filmare la care am asistat în viaţa mea, mi-aş mai lua un răgaz de gîndire.