Boemul, un desuet?
Încă de la începuturile folosirii termenului boem, acesta semnala o existență în afara regulilor convenite social. Viața boemă a fost asociată cu înfruptarea cu voluptate din plăcerile vieții, fără a plăti tributul realității. Firea liberă de constrîngeri, sălbatică și fără inhibiții a fost ulterior ușor legată și de caracterul viciat, ba chiar a mers pînă în extrema de legătură nefastă între creație și proscriere. Din cauza faptului că mulți artiști au creat în timp ce aveau dificultăți să funcționeze în societate și mulți s-au confruntat cu sărăcia, s-a produs această confuzie și s-a creat o legătură direct proporțională între maniere de adormire păguboasă a conștiinței și calitatea produsul artistic.
Prin urmare, s-a format o buclă nefastă între dificultatea de a tolera cererile realității, posibilitățile financiare reduse, obiceiurile autodegradante de a face față stresului și nuanța legată de libertatea interioară creativă din conținutul cuvîntului „boem”. Cu adevărat, acești artiști au putut crea, în ciuda obiceiurilor distructive de a face față realității și nu datorită lor. Goethe este un exemplu de geniu literar care nu a avut vreunul din viciile greșit asociate cu procesul creativ și, în final, cu libertatea interioară.
În zilele noastre, narcisismul patologic este un obstacol masiv în calea accesului la creativitate, cunoaștere, adevăr și realitate. „A fi pe placul tuturor”, „a fi cel mai cel” și vînarea de etichete strălucitoare inhibă spontaneitatea, unicitatea și autenticitatea necesare actului creativ. În vremurile acestea ale vitezei, în care se cer rezultate cantitative masive și se pune presiune pe livrare și mai puțin pe calitatea livrării, timpul și spațiul pentru reflecție se reduc din ce în ce mai mult, cu consecințe asupra accesului la interior și la propriile resurse creative.
Dacă urmărim parcursul dezvoltării lui Hans-Christian Andersen, unul dintre cei mai îndrăgiți autori de basme din lume, se poate lesne observa cum o supunere prea mare față de cererile și așteptările din afară poate conduce la o completă înstrăinare de sine. Tot din periplul vieții lui putem observa cum imaginația fără structură cauzează o înstrăinare de realitatea pragmatică. Dezbinat între imaginația de necontrolat și trăirea realității ca o formă tiranică cerînd obediență, Hans-Christian Andersen a reușit să găsească la maturitate o mai bună integrare de sine dînd formă celei dintîi prin intermediul poveștilor pentru copii în realitatea pragmatică.
Imaginația poate fi găsită atît în visul nocturn, precum și în capacitatea de a stabili legături între idei într-un mod nou. Visul și actul creativ în toate formele lui sînt precum inventarea unui nou fel de mîncare conceput din ingredientele cunoscute. Inovația nu necesită elemente noi, ci poate să rezulte din noi reprezentări construite din piese deja existente, precum în jocul de Lego. Imaginația este un produs al minții care poate ajuta dezvoltarea, dar o poate și împiedica în funcție de maniera în care este folosită. Pentru a putea ajunge la o concluzie este necesară o distincție între imaginația dăunătoare și cea aducătoare de satisfacții în realitate, între fantezie și actul creativ. Pe măsură ce o persoană încearcă să dea formă unei creații se confruntă cu limitele firești ale realității, acțiune care devine în scurt timp trăită profund ca un atac la propria iluzie de omnipotență, iluzie păstrată însă cu ușurință în starea de fantezie. Între fantezie și vis este o diferență calitativă. Fantezia, sau visarea cu ochii deschiși, nu este un produs al actului creativ, ci mai degrabă un fenomen care împiedică acest demers prin conturarea unei iluzii a satisfacției imediate. Fantezia obstrucționează și paralizează acțiunea și viața în lumea externă, cît și capacitatea de a visa și realitatea interioară. Aici apare blocajul artistic pe care nu îl experimentează doar artiștii, ci orice persoană care își folosește propria abilitate creativă în munca sa. Aceasta absoarbe energie și menține o stare de suspensie, la fel ca efectul alcoolului asupra psihicului sau al oricărui alt viciu cu efect constrîngător pentru ființă. Persoana care se izolează în fantezie nu este conștientă de acest lucru, trăind un sentiment de lipsă, ca și cum nu ar fi prezentă complet, de a nu fi cu totul. Fantezia este o formă de disociere organizată rigid și nu contribuie nici la realitate și nici la vis, avînd un caracter static. Această formă de disociere incompletă este cea care păstrează o trăire parțial în afara realității, lăsînd înăuntru o umbră de prezență, un sentiment de „ca și cum” ar trăi și, în fapt, a nu face nimic.
Adicțiile, preocupări obsesive plictisitoare, sînt un mod de a umple timpul nefăcînd nimic, dar în fond făcînd totul pentru că întrețin fantezia care scapă accesului conștient. În fantezie, satisfacția este imediată, doar că nu se întîmplă cu adevărat și, din aceste rațiuni, este inhibitoare. Persoana blocată în fantezie trăiește captivă într-o stare de suspensie precum Hamlet al lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea”.
Folosind acest lornion pentru a observa îndeaproape, putem deduce maniera în care este păguboasă izolarea în tehnologie. Aceasta poate fi folosită ca o potențare a stării de fantezie, conducînd la alienare de sine și de realitatea exterioară.
Sigmund Freud descrie cum actul creativ are un rol fundamental de mediator între cererile interne și cele externe. Funcția artei este plăcerea obținută din propriile fantasme, fără vinovăție. Potrivit Melaniei Klein, la originea sublimării și a activității creatoare se află funcția reparației specifică poziției depresive, etapă a dezvoltării în paradigma psihanalitică. Inhibiția creativă, lipsa libertății interioare au legătură cu dificultatea integrării din poziția depresivă pe de o parte și pe de altă parte cu invidia față de creativitatea altora.
Așadar, cum ar fi boemul în adevărata lui esență, ca formă de libertate interioară care nu exclude realitatea și care poate funcționa la interiorul acesteia? Boemul, în sensul bun al cuvîntului, este necesar să își respecte boemitatea prin delimitarea unui timp pentru explorare interioară, o dezorganizare organizată, cu scop de reconstrucție creativă în final. Paradoxal, o libertate organizată într-un program. Activitatea artistică și creativă implică muncă, dedicare și investiție de timp la fel ca toate celelalte activități, prin urmare are nevoie de un program și de o disciplină pentru a putea întreprinde și susține actul creativ. Fără o structură pentru aceasta, riscul este de a pica în extrema celor care se separă de realitatea interioară sau de cea exterioară, găsind cu dificultate un timp și un spațiu necesare pentru a da formă creativității proprii.
Fără pretenția de a fi genii, toți oamenii pot fi creativi în diferite grade și diferite arii. Toți oamenii au o latură boemă, în sensul estetic al cuvîntului și nu în sensul lui peiorativ. Artistul nu este un magician privilegiat al actului creativ și al libertății interioare care pentru a putea face asta trebuie să evite funcționarea în parametrii realității. Pentru a putea să își pună în practică propria creativitate, o persoană trebuie să își angajeze întreaga ființă în acest demers. Jean René Bazaine spune, în Note asupra picturii actuale (1959), că „Arta evoluează mai întîi în inconștient” și „este obiectivarea universului interior al artistului”. În jurnalul lui Paul Klee putem găsi indicii despre faptul că lua în considerare în mod deliberat rolul inconștientului în activitatea creatoare. Înălțimile sublime ale gîndirii abstracte pot fi atinse prin coborîrea în tenebrele propriei ființe.
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii. Într-o lume în care boemul pare desuet, ploaia și tăcerea contemplativă rămîn niște boeme.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
