Boema ca o operă

„Chi son? Sono un poeta.     

Che cosa faccio? Scrivo. 

E come vivo? Vivo!“

Ca toate celelalte arte ale spectacolului, opera are un repertoriu socotit a fi „clasic” și un repertoriu postclasic, să-i zicem modern-contemporan. Raportul dintre acestea, însă, este un pic diferit. În teatru, în muzică, în dans/balet, nu puține creații din vremuri postclasice au atins cel mai înalt nivel și au umbrit chiar succesele din alte vremuri. De altfel, în toate artele producția de capodopere nu s-a oprit niciodată. Cu opera, se pare, e altfel. Nici compoziția de operă nu s-a oprit vreodată, dar rezultatele nu s-au ridicat niciodată nici măcar la un nivel comparabil cu repertoriul compus pe parcursul celor aproximativ 140-150 de ani de glorie ai îndeletnicirii – din ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea pînă la începutul secolului XX, cam de la Mozart la Puccini, cam de la Idomeneo și Răpirea din Serai la Turandot. În acest interval s-au compus capodoperele genului. Toate operele care s-au compus înainte și după această perioadă alcătuiesc un repertoriu, desigur, interesant, în care poți găsi momente sublime, un repertoriu încă plin de surprize bune pentru public. E o muzică ce trebuie ascultată și este ascultată; sînt opere care trebuie cîntate pe scenă, după cum, unele, și sînt. Dar este evident că nimic din ce s-a scris în afara acestui interval nu atinge popularitatea și calitatea operelor compuse de Mozart, Rossini, Verdi, Wagner, Puccini sau de compozitorii ziși „belcantiști” sau de veriști sau de marii francezi ori de rușii acelui veac și jumătate. E semn că opera, care a înflorit în romantism, cum ziceam, probabil că este un gen esențialmente romantic, din moment ce nimic de după și nimic de dinainte nu pare să fie comparabil. Convenția fundamentală a spectacolului de operă are două mari elemente: replicile cîntate și dramaturgia complet subordonată muzicii. Așa ceva este acceptabil, pesemne, doar pentru un spirit romantic. Ideea că soțul gelos își strînge de gît soția pînă o omoară și, așa sufocată, ea mai cîntă impostat o arie de-ți rupe sufletul înainte să-și dea duhul este, desigur, ridicolă pentru cei mai mulți dintre contemporani. Poți să te emoționezi la o asemenea scenă fie dacă ești snob, fie dacă mai ai în tine un pic de romantism vintage; altfel, nu. Ei bine, există pe lume snobi (asta știm!), dar și încă mulți oameni care păstrează romantismul necesar ca să vibreze, uneori pînă la lacrimi, ascultînd operă. 

În acel interval numit de mine „clasic” pentru operă, dar care poate fi foarte bine numit și „epoca de aur a compoziției de operă”, s-a compus și s-a adus la urechile publicului tot repertoriul pe care amatorii de operă îl ascultă și azi. Și nu doar că-l ascultă, dar îl preferă. Atunci s-au scris ceea ce directorii de teatre de operă spun că sînt „cele 37 de titluri” care aduc oamenii în sală, care constituie încercările prin care vor să treacă toți cîntăreții de operă și care țin vie, pînă azi, pasiunea pentru gen. 

Ei bine, tot cam atunci boema a înflorit în Europa. Boema este un stil de viață eminamente romantic. Asociată unui anume mod de a privi lumea, unui anume tip de raportare la ceilalți, unui anumit fel de a fi în societate, boema ca fenomen cultural, cu miturile ei cu tot, nu putea, obiectiv, să fie posibilă înainte de secolul al XIX-lea, după cum e tot mai greu posibilă astăzi. 

Observ, așadar, o anumită corespondență la scara istoriei culturale între boemă și operă și nu cred că e doar o coincidență. 

Club Boema

Indiscutabil, opera La Bohème, compusă de Giacomo Puccini între 1893 și 1895 și produsă în premieră mondială la Torino, în 1896, sub bagheta legendarului Arturo Toscanini, face parte din acel mare repertoriu al genului, este una din marile favorite ale publicului și un examen aproape obligatoriu pentru un cîntăreț de operă care vrea să spună că are o carieră. În vremea în care a scris La Bohème, Puccini se apropia de 40 de ani și urca vertiginos spre apogeul puterii sale creatoare. Tot cam atunci, începuse să îndrăgească Torre del Lago – un sătuc cu 120 de suflete îngrămădite în 12 case pe malul unui lac, nu departe de locul său de naștere, Luca. Va cumpăra o vilă la Torre del Lago și, astfel, localitatea a ieșit pentru totdeauna din anonimat și a devenit un loc venerat de iubitorii de operă, care are acum, bineînțeles, un festival anual de operă al cărui nume vă las să-l ghiciți, că e mănăstire-ntr-un picior. În anii pe care i-a petrecut la Torre del Lago, Puccini, dimpreună cu prieteni de-ai săi cu îndeletniciri artistice, frecventau o bodegă unde executau libațiuni vesele și jucau cărți. Cînd proprietarul speluncii a trebuit să plece, grupul a strîns bani și au cumpărat stabilimentul, l-au numit provocator și ironic „club” și au agățat afară, deasupra ușii, o reclamă pe care au scris chiar așa, La Bohème. Ușor de intuit de unde le-a venit ideea. Mai departe, „clubul” a afișat, vizibil, în interior, regulamentul de funcționare. Iată-l:

„Membrii clubului «La Bohème», credincioși purtători ai spiritului în care acesta a fost fondat, jură solemn să se simtă bine și să mănînce încă și mai bine, după cum urmează:

1) Fețele încruntate, pedanții, mofturoșii, cei cu afecțiuni de stomac, bătuții în cap și puritanii, precum și alte asemenea căzături ale speciei omenești nu vor fi primiți și, dacă vor fi găsiți printre noi, vor fi imediat alungați.

2) Președintele clubului acționează ca mediator, dar are dreptul să împiedice pe Trezorier să strîngă contizațiile.

3) Trezorierul are dreptul să fugă cu banii din cotizații.

4) Localul va fi luminat numai cu lămpi cu gaz. Dacă nu mai e gaz, se pot folosi secrețiile nazale ale membrilor.

5) Toate jocurile permise de lege sînt interzise.

6) Liniștea este interzisă.

7) Înțelepciunea nu este permisă, în afara unor situații cu totul excepționale”.

Cred că, parcurgînd acest regulament, înțelegem ceva din ceea ce boema era în realitate, la vremea ei. 

Opera

Ca în cazul multor opere, totul a pornit de la un text: o carte de succes în epocă, intitulată Scènes de la vie de Bohème, publicată întîi în foileton și apoi în volum, în 1851, scrisă de Henri Murger, un scriitor francez al cărui nume nu mai spune mare lucru, dar care are bust în Grădina Luxembourg – unul dintre acele busturi venerabile care evocă gloria multor literați complet uitați după o generație sau două, astăzi bune doar ca popas pentru porumbei. Murger a murit tînăr, la doar 38 de ani, după o viață de boem, iar cartea lui descrie, în bucăți de proză nu neapărat legate între ele, întîmplări boeme din Cartierul Latin. Succesul cărții a stîrnit compozitorii de operă. Cam în același timp cu Puccini, un alt compozitor din aceeași generație, Ruggiero Leoncavallo, a scris și el o La Bohème. 

Cei doi compozitori erau amici, știau fiecare că celălalt scrie o operă inspirată de aceeași carte, dar tot nu s-au lăsat. Premierele celor două Boeme au avut loc la cîteva luni distanță: cea a lui Leoncavallo pe 6 mai 1897, la Veneția, cea a lui Puccini, pe 1 februarie 1896, la Torino. E drept, Puccini și libretiștii săi au tratat ceva mai liber materialul epic al lui Murger decît a făcut-o Leoncavallo, dar asemănările dintre dramaturgiile celor două opere sînt mari. Muzica, însă, face diferența. Asta spunem acum noi, cei care respectăm muzica și valorile ei validate. În realitate, la vremea premierelor, diferența n-a făcut-o muzica, ci urechile care au ascultat cele două opere. Urechile specialiștilor, critici și muzicieni, au decis că opera lui Leoncavallo e net superioară și că cea a lui Puccini e de o mediocritate absolută. Publicul, însă, a reacționat, cum ar zice românul nostru, fix invers. Opera lui Puccini a entuziasmat publicul deja de la a doua sau a treia reprezentare, în vreme ce opera lui Leoncavallo nu prea vindea. Directorii de teatre și impresarii au urmat gustul publicului, așa cum era de așteptat. Azi disputa nici nu mai există, căci opera lui Leoncavallo nu se mai cîntă aproape deloc, iar cea a lui Puccini este aproape un titlu obligatoriu. Chiar dacă, la început, pentru un timp, disputa dintre Boeme a fost indecisă, ceva definitiv, totuși, s-a întîmplat și atunci: Puccini și Leoncavallo au rupt amiciția lor pentru totdeauna. 

De ce Puccini

Boema lui Puccini este, totuși, o operă excepțională, una dintre primele mele favorite. Ceea ce cucerește imediat este senzația de intimitate și, de aceea, de onestitate indusă de muzică. Spectatorul se simte imediat apropiat de personajele principale care – lucru rar în operă! – sînt minuțios construite psihologic și foarte bine conturate social. Poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard, filozoful Colline și cîntăreața Musetta formează o gașcă veselă de boemi care locuiesc prin mansardele Parisului (la vremea aceea, se plăteau cele mai ieftine chirii pentru mansardele Parisului și nu ca în zilele noastre cînd este, vorba românului iarăși, fix invers). Tineri, veseli, iubăreți, idealiști, plini de umor, abia au ce mînca, dar se distrează împreună și trăiesc mai mult din visuri și idei decît din venituri. Fug din restaurante înainte să plătească nota, fentează plata chiriei, întorc hainele pe-o parte și pe alta ca să le poarte cît mai mult timp și trăiesc într-o solidaritate cum numai cei fără interese pot avea. De altfel, între Marcello și Musetta este un amor cu năbădăi, cu despărțiri dramatice și împăcări fulminante, cum se întîmplă între două temperamente încinse. Într-o seară, Rodolfo o întîlnește pe croitoreasa Mimi, la fel de săracă și ea ca și el. Întîlnirea dintre Rodolfo (tenor) și Mimi (soprană) este unul dintre cele mai frumoase episoade din întreaga istorie a genului operatic. La început, o arie a lui Rodolfo în care îi spune cine este (motto-ul acestui text e din această arie) și începe s-o vrăjească. Apoi, o arie a ei, superbă de asemenea, în care îi spune și ea cine este, ce face, ce crede, cum își duce zilele. Năvalnic, urmează un duet de o forță emoțională copleșitoare, care subîntinde un erotism lesne perceptibil sub vigoarea sentimentelor proaspete și inflamate. Ca într-un cuplu clasic, el o invită în relație și ea acceptă. Știu, acum nu mai e așa, unii zic că era rău cînd era așa, dar ce se întîmplă pe scenă între Rodolfo și Mimi la finalul actului I din Boema lui Puccini este – deopotrivă omenesc și estetic –sublim. 

În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem, adică fără alte interese asociate, fără presiuni exterioare, fără ingerințe sociale sau familiale, derobați de obligații auxiliare. Ascultînd opera sau, mai bine, văzînd-o pe scenă într-o montare cît de cît respectuoasă (mai nou, regiile de operă fac din mutilarea spiritului muzicii și al textului marele lor merit!), spectatorul ar putea avea o bună reprezentare a boemei, atît ca realitate socială, cît și ca realitate emoțională. Sau, cel puțin, a boemei care a fost...

P.S. Ca orice amator de muzică (un profesionist n-ar face așa ceva!), nu mă pot abține să vă spun că versiunea mea preferată a acestui op puccinian este o înregistrare de studio din 1956, cu Jussi Björling și Victoria de Los Angeles, sub bagheta lui Thomas Beecham. Am încredere deplină în această versiune pentru că Beecham însuși l-a întîlnit pe Puccini în anii 1920 și au discutat pe larg despre La Bohème.