Blasfemia şi drepturile artei
Cînd literatura încetează să mai producă "blasfemii", înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze; că, altfel spus, nu mai prezintă nici un pericol de a influenţa opinia publică, de a-i destabiliza inerţiile şi poncifele. Există uneori o componentă blasfemică în libertatea extremă a artei - a artei moderne cu deosebire - de a transgresa, contesta sau chiar sfida normele şi tabuurile sociale, în opoziţia ei faţă de autoritatea instituţionalizată resimţită ca meschină, restrictivă şi opresivă. (Putem vedea în ea, pînă la un punct, un reflex "individualist" al ereziilor împotriva dogmei şi moralei creştine instrumentalizate politic). Într-un cunoscut eseu, profesorul Virgil Nemoianu definea esteticul autentic sub specia unui "secundar" aflat mereu în luptă de gherilă cu "principalul" (cu autoritatea normativă, politică sau/şi religioasă a societăţii), întrebîndu-se retoric dacă nu cumva literatura este întotdeauna "reacţionară". Desigur, pentru comparatistul româno-american, a fi "reacţionar" nu înseamnă ceea ce termenul respectiv a ajuns să desemneze în teoria politică, ci a reacţiona, a fi în opoziţie (fie ea "conservatoare", "revoluţionară", "anarhistă") cu linia oficială şi în acelaşi timp a salva/prezerva/apăra valorile respinse de oficialitate. Evident, nu e vorba aici despre literatura propagandistică, aflată în slujba unui regim politic, ci de arta insubordonantă. Nu este oare de atîtea ori arta mare o expresie sublimată a negativităţii, a malignităţii, a nocturnului "demonic", a "răului" (cf. G. Bataille)? Asemenea lui Mefisto din Faust, arta "face veşnic numai bine", chiar dacă îşi propune să facă "răul" (adică: să agreseze, să scandalizeze, să destabilizeze, să nege...). Cînd se pune însă la remorca unui "Bine" oficial, ea ajunge, dimpotrivă, să facă numai rău. În pledoaria sa de la procesul de imoralitate intentat pentru nuvela Duduca Mamuca..., tînărul B.P. Hasdeu afirma sus şi tare că şi-ar dori mai bine să ajungă în iad alături de "imoralii" domni Heliade Rădulescu, Negruzzi etc., decît în rai alături de preamoralul său acuzator V.A. Urechia. Tradiţia eretică a literaturii vine, ştim asta, de departe. Poezia "goliardică", literatura libertinilor, "subversiunile" scriitorilor luminişti, scrierile Marchizului de Sade constituiau ameninţări veritabile pentru o parte a elitelor premoderne; ulterior, cînd aristocraţia a intrat în declin, satanismul antiburghez romantic şi decadent a preluat ştafeta "artei ca reacţiune", iar la începutul secolului XX Marinetti, Tzara şi alţi avangardişti au transformat blasfemia în strategie internaţională de PR. Cînd Flaubert era chemat în judecată pentru Madame Bovary, literatura "trebuia" încă să educe bunele moravuri ale societăţii, nu să le smintească (vezi şi apărarea de către Titu Maiorescu a Nopţii furtunoase împotriva gardienilor publici ai moralei în artă). Cînd Geo Bogza şi H. Bonciu erau trimişi, în anii '30, în boxa acuzaţilor şi înfieraţi public de Academia Română pentru "atentat la adresa bunelor moravuri" (acuzaţie sub care dospea acuza xenofobă de pornografie iudaizantă, antinaţională...), cînd Mircea Eliade era dat afară de la Universitate pentru "imoralitatea" sexuală din Domnişoara Christina, cînd scrierile unor Henry Miller şi, ceva mai tîrziu, Vladimir Nabokov erau stigmatizate de America puritană, cînd legionarii şi naţional-socialiştii ardeau în piaţa publică volumele "jidoviţilor", cînd scriitorii contestatari ai Estului erau puşi la index, prigoniţi şi cenzuraţi de regimul comunist, literaturii i se făcea de fapt, cinic vorbind, o onoare, i se recunoştea, implicit, puterea. (Observ că l-am uitat pe Cioran, cel care a adus blasfemia pe culmile rafinamentului stilistic...). Astăzi, după atîtea revoluţii sexuale, cînd estetica şocului e mai eficientă decît clasica, vetusta estetică a capodoperei, sexul, violenţa şi chiar drogurile ca teme ale literaturii şi artei au devenit modă. În mediile globalizante, revolta a ajuns mainstream, e, oricum, aducătoare de succes. În această lume, "blasfemiile" artistice sînt fie antifundamentaliste (pentru mediile dominate de acest tip de gîndire), fie anti-political correctness (iarăşi - în mediile controlate de acest curent). De o parte, fundamentaliştii islamici care, scandalizaţi de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, l-au scos pe autorul lor în afara umanităţii şi fundamentaliştii creştini care au stigmatizat, la rîndul lor (chit că mult mai soft). Evanghelia după Isus Cristos a lui José Saramago sau, la noi, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi. De cealaltă parte (deşi "comparaison n'est pas raison"...) ultra-democraţii indignaţi de neo-reacţionarismul unor scriitori precum Houellebeck, Dantec sau Martin Walser. S-ar zice că a fi corect politic (după criteriile PC-ului occidental!), într-o lume dominată de fundamentalism religios, poate fi la fel de provocator, estetic vorbind, ca şi "reacţionarismul" (practicat cu talent şi complexitate) într-un mediu controlat de "corectitudinea politică" bazată pe acţiune afirmativă şi discriminări pozitive. Este literatura (arta) un spaţiu autonom faţă de etic, social, politic şi religios, unde totul ar trebui să fie permis din punct de vedere moral şi ideologic? Pentru noi, ca europeni cu experienţa a două secole de modernitate, a două totalitarisme şi a democraţiei liberale, răspunsul pare la mintea cocoşului. În fapt, lucrurile nu sînt chiar aşa de simple; nu toţi "consumatorii" cunosc regula autonomistă a jocului (nici artiştii nu o respectă!), iar literatura şi artele - valori "slabe" - au uneori nevoie să paraziteze eretic, eventual blasfemic, sistemele de autoritate politică sau religioasă pentru a trezi atenţia publicului şi pentru a deveni, prin procură, mai "tari". Fireşte, într-o lume în care televiziunile şi showbiz-ul, nu arta înaltă, fac grosul audienţei, celei din urmă i se permite (cel puţin teoretic) luxul de a spune "orice" în ţarcul ei. Mai mult: un pic de blasfemie poate fi profitabilă şi chiar trendy atunci cînd se exercită pe socoteala unor valori tradiţionale (vezi Codul lui Da Vinci sau, la noi, literatura "detabuizantă" a tinerilor autori) în ţări avînd drept orizont politic emanciparea democrat-liberală. Oricum, arta "adevărată" e incorectă politic în sens larg (chiar dacă promovează atitudini egalitare, anticoloniale, feministe, homofile ş.a.m.d.), e, aşa-zicînd, "în răspăr", şi aşa trebuie să rămînă: cea mai rezistentă expresie a vulnerabilităţii umane. Oricum am privi lucrurile, fără valoare autentică, arta devine surogat propagandistic, moft comercial, simulacru sau impostură.
