Biografiile culturale ale unui tricou

Într-o zi, mi-am cumpărat un tricou. În timp, acesta a ajuns să însemne pentru mine mai mult decît un tricou bun de purtat în zilele călduroase de vară. A devenit un obiect ale cărui posibile biografii mă puteau ajuta să înțeleg legăturile dintre conceptele de original, copie și fals și să chestionez folosirea lor în economia mărcii. Îl remarcasem pe o tarabă din piața „Europa”, cîndva aflată într-o margine de București, europeană în nume, prea puțin în orice altceva. Marca înscrisă pe fața tricoului, Kenvelo, era populară printre studenții și studentele din facultatea mea, așa că a contat în decizia de a-l cumpăra, alături de materialul plăcut din bumbac. O etichetă mică din interiorul tricoului indica Turcia ca loc de proveniență. 

Tricoul era un obiect de serie, produs industrial sau, cu alte cuvinte, o copie. Dar locul de proveniență, ca și cel de achiziție sugerau și posibilitatea de a-l considera o copie neautorizată, un fals. Achiziția dintr-un magazin central ar fi putut indica o altă posibilă încadrare culturală și legală, cea de copie autorizată sau, în vocabularul exaltat al firmelor, un original. 

În timp, am învățat că nu doar locația putea sugera o biografie sau alta, ci și din ce și cum era produs, unde era vîndut, de către cine, pentru cine, de către cine era achiziționat sau unde era purtat. Am aflat, de pildă, că industria confecțiilor textile din Turcia era una dintre cele mai dezvoltate la nivel global, cu mii de ateliere și fabrici producînd îmbrăcăminte pentru diferite firme, legal și/sau ilegal. În această avalanșă de obiecte și aranjamente socio-legale, inclusiv obiectele identice, realizate folosind aceleași utilaje și materiale, puteau fi incluse simultan în diferite categorii. Încadrarea lor depindea de perspectivele, preferințele și interesele celor care le interziceau, produceau, transportau sau comercializau.

Așadar, prin reașezarea lui în posibilele contexte biografice și prin considerarea schimbărilor de semnificație și valoare de la un context la altul, un banal tricou alb de bumbac putea să destabilizeze o ierarhie culturală, chiar și pe una consolidată legal de multă vreme.

Original, copie

La vîrful acestei ierarhii se află conceptul de original. Din perspectiva romantismului, originalul este o lucrare produsă de un autor singular, care îl creează în mod autonom, folosind propriile resurse interioare. Însă gîndirea romantică consolidează statutul extraordinar al originalului și prin crearea contrariilor acestuia, copia și falsul, și poziționarea lor într-o relație ierarhică, cu originalul drept termenul cel mai apreciat, copia drept omologul discreditat și falsul ca un complement incriminat. 

O copie nu are valoare proprie. Ea există doar pentru că originalul are valoare și, prin urmare, merită copiat. De multe ori, copia este o versiune incompletă, inexactă și stîngace, executată din materiale inferioare. Chiar și o copie perfect identică nu are valoare. Este un lucru fără suflet tocmai pentru că nu își are originea în resursele interioare ale unui autor, ci este o simplă reproducere.

În arta contemporană există numeroase încercări de a elimina distanța conceptuală dintre original și copie, de la semnătura lui Duchamp pe o Mona Lisa deformată pînă la Borges și invenția unui scriitor, Pierre Menard, care recreează Don Quijote în secolul al XX-lea ca pe o nouă operă originală.

Intenționat sau nu, falsificatorii contribuie și ei la acest efort, mai ales prin producerea de falsuri care nu pot fi distinse de original cu ochiul liber. Teoretic și material, aceste obiecte pot submina credința în capacitatea autorului de a crea lucrări unice. Chiar și după ce sînt dezvăluite și îndepărtate din colecții, aceste obiecte continuă să chestioneze importanța autenticității din punct de vedere estetic.

În ciuda chestionării repetate a acestor noțiuni romantice în lumea artei, ele rămîn centrale în societățile contemporane. Mai mult, răspunsul oarecum paradoxal la dezvoltarea tehnologiilor de multiplicare a informațiilor și obiectelor este o preocupare, dacă nu o obsesie, pentru original.

Original, copie, fals

În această ierarhie, falsul se află pe o treaptă și mai joasă decît copia. Un fals nu este doar lipsit de valoare, ci și subversiv, deoarece încearcă să înlocuiască originalul. Concomitent, falsul imită biografia originalului și își ascunde propria biografie. Falsul atrage și subminează autoritatea care este chemată să-i legitimeze existența și să-i dea valoare, adică autorul a cărui operă și a cărui semnătură o folosește falsificatorul.

Falsurile există de foarte multă vreme – o afirmație plauzibilă, întărită periodic cu noi date arheologice, istorice și etnografice (un exemplu recent este expoziția „Fake for Real” de la Casa Istoriei Europene din Bruxelles). În plus, existența acestor obiecte nu a fost probabil niciodată privită cu indiferență morală. Cu toate acestea, falsul devine o amenințare și mai gravă atunci cînd este înțeles ca prejudiciind un drept. Incriminarea sa începe cu formularea noțiunii de proprietate intelectuală.

În secolul al XVII-lea, noțiunea de proprietate intelectuală a apărut prin juxtapunerea teoretizării muncii de către John Locke și a teoretizării romantice a autorului – nu atît prin afinitate logică, cît prin reinterpretări motivate economic și politic. Locke a susținut că un individ, în calitate de proprietar al propriei persoane, este și proprietarul produselor muncii sale. Dreptul de proprietate asupra produselor muncii a fost declarat o recompensă justă pentru munca depusă și un drept natural, anterior oricărei reglementări sociale. În timpul disputelor dintre autori, edituri și cei care multiplicau ilegal cărți, dispute aprige în Europa de Vest, acest argument s-a dovedit a fi util scriitorilor, care căutau modalități de a-și legitima dorința de a beneficia financiar de pe urma propriilor lucrări. Legea a recunoscut și a acordat drepturi asupra acestui nou tip de proprietate. O consecință a acestui demers juridic a fost incriminarea falsului, deoarece acesta a prejudiciat dreptul autorului și, prin urmare, al proprietarului originalului. În acest fel, distanța dintre original și copie/fals a fost nu doar elaborată cultural, ci și reglementată legal și impusă publicului larg.

Reinterpretare 1. Original, copie, fals

Noțiunea de proprietate intelectuală avea să-și dovedească în curînd potențialul în afara producției culturale. Însă pentru a putea servi interese diferite, unele dintre elementele sale constitutive au trebuit să fie reconceptualizate. 

Romanticii au definit originalul ca fiind o lucrare unică produsă de un autor singular, reflectînd realitatea sa interioară unică. Legea proprietății intelectuale a modificat această definiție pentru a putea proteja eforturi creative de mai multe tipuri și pentru a recunoaște mai multe lucrări drept originale, indiferent dacă erau banale sau chiar imitative. În primul rînd, a înlocuit originalitatea cu originea – printr-o operație care s-ar putea rezuma așa: toate lucrările de autor sînt originale. De ce? Pentru că originea lor sînt autorii. Mai departe, a redus importanța originalității prin aducerea în prim-plan a autenticității. Apoi, a reabilitat noțiunea de copie. Mai departe, a adăugat noțiunii de autor pe cea de autorizare. A fost legitimată legătura copiilor autorizate cu lucrarea unui autor/obiectul deținut de un proprietar. Copiile neautorizate au fost declarate a fi rezultatul unor acte clandestine motivate de dorința de a profita de valoarea financiară a originalului. Conceptul de fals a fost și el extins, de atunci referindu-se nu numai la obiectele realizate fraudulos, ci și la copiile neautorizate. În acest fel, legea proprietății intelectuale a oferit condiții favorabile pentru procesele legalizate de duplicare și obstacole prohibitive pentru procesele neautorizate de reproducere.

De atunci, acest cadru juridic a operat cu o distincție între copiile autorizate, legitime și, prin urmare, autentice, și copiile neautorizate, nelegitime și, prin urmare, inautentice, adică contrafaceri. În plus, această noțiune de autenticitate trebuia ancorată ferm. O înțelegere obiectivistă a autenticității ca inerentă materialității a servit perfect acestui scop. Conform acesteia, adevărul obiectelor ar putea fi descoperit printr-o investigație științifică asupra esenței lor, luîndu-se în considerare data creației, caracteristicile materiale, manopera, contextul primar, funcția și utilizarea. Această înțelegere obiectivistă rămîne predominantă în muzee, piețe și instanțe de judecată, adică instituțiile în care autenticitatea are valoare financiară. 

Reinterpretare 2. Marcă, original, copie, fals

Inițial, centrală pentru proprietatea intelectuală a fost munca mentală creativă. Pentru că nu presupunea crearea a ceva original, ci utilizarea unor forme lingvistice și materiale preexistente, mult timp marca nu a fost considerată o formă de proprietate intelectuală. Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, în contextul dezvoltării economice rapide și ca răspuns la preocuparea tot mai mare pentru calculabilitate, replicabilitate și stabilitate pe piață, acest principiu organizator nu a mai fost aplicat. Protejarea legală a mărcilor a fost un prim pas în ridicarea statutului acestora. Valorii lor funcționale le-a fost adăugată o valoare simbolică printr-o nouă interpretare a noțiunilor romantice.

Astăzi, marca este prezentată ca echivalentul semnăturii unui autor, iar proprietarul mărcii este introdus ca un cvasi-autor, care „creează” semnificațiile atașate mărcii. În plus, mărcile sînt definite ca mijlocul cel mai eficient de a face ca mărfurile să iasă în evidență ca produse unice, adăugîndu-se astfel o notă de extraordinaritate unor obiecte de multe ori banale, produse în masă, similare cu cele produse de alte companii. 

Reinterpretare 3, 4, 5…

Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față. Dar un avocat poate cere arestarea producătorului său, sau un observator poate derîde purtarea sa de către o studentă, ambii invocînd o anumită biografie a obiectului, cunoscută sau presupusă, modelate oricum de ierarhia culturală descrisă în acest articol.

Magdalena Crăciun, doctor în antropologie socială al University College London, este lector univ. dr. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București. Este autoarea, printre altele, a volumelor: Material Culture and Authenticity: Fake Branded Fashion in Europe (2014) și Islam, Faith and Fashion: The Islamic Fashion Industry in Turkey (2017) (Bloomsbury Academic, London & New York).