Biletul de reîntoarcere

- interviu cu Cristian PÂRVULESCU - Se pare că nu se poate face carieră politică fără a-i săpa şi critica pe alţii, pe cei cărora vrei să le iei locul. Aşa este? Aş fi tentat să spun că, din păcate, este aşa. Dar nu e din păcate, pentru că acesta e un dat care ţine de natura jocului politic, pentru că politica se învîrte în jurul noţiunii de putere şi al faptului social care este puterea. Ca urmare, cei care vor să facă o carieră politică se acomodează jocului de putere, pe care încearcă s-o preia. Iar aceasta nu poate fi preluată doar în urma unor dezbateri ideologice, ci şi a jocului de culise. Partidele sînt reţele de influenţă în care ideile contează mai puţin, iar clanul, gruparea, clientela sînt mai importante. Aşa că jocul de putere e jocul de a-i controla şi de a-i înlătura pe cei care deţin, întîmplător, poziţiile de conducere. Înseamnă atunci că n-ar trebui să-i credem pe cei care se ridică în interiorul unui partid, să spunem, şi-i contestă pe cei care-l conduc? Ar trebui să ne gîndim că e o competiţie, şi nu că neapărat aceste contestări se fac din pricina unor diferenţe de principii? Uneori sînt şi diferenţe de principii. Acestea contează foarte mult în momentele în care partidul sau liderul contestat se află după un insucces. Caz în care critica e structurată în jurul unei idei, de obicei a celei de reformă, de schimbare, de deschidere. Nu înseamnă însă că nu există şi politicieni care să se raporteze la ideologie. Din păcate, ei reprezintă o raritate în România. În partidele occidentale, bătălia ideologică e foarte importantă, limbajul şi justificările ideologice contează, dar şi acolo de multe ori fondul lipseşte. E o formă fără fond, e doar o regulă a jocului politic. În România, pentru că nu există un public ideologic, acest tip de critică este fie foarte rar, fie nesemnificativ în jocul de putere. Deci, în jocurile dintre politicieni lipsa de scrupule e normală sau mai bine zis naturală, şi nu trebuie să ne surprindă. Natural nu înseamnă neapărat normal. Dacă privim dintr-o grilă morală, acest lucru e anormal prin excelenţă. Dar politica se defineşte ca fiind amorală, dacă nu chiar imorală, şi atunci aceste mijloace sînt permise de la Machiavelli încoace, de altfel de cînd începe şi modernitatea. Politica cochetează cu imoralitatea, iar singurul obiectiv care contează este eficienţa. Iar eficienţa se măsoară prin capacitatea de a rezista la putere. Un politician e cu atît mai eficient cu cît rezistă mai mult, nu pentru că este cinstit, moral sau pentru că se raportează la principii. Ştiu că în management există două sisteme: unul, de tip american, în care pentru a ajunge şef într-o organizaţie, subalternul trebuie să-i ia locul şefului, să arate că e mai bun decît el, să-l detroneze; altul, de sorginte japoneză, presupune avansarea subalternului odată cu şeful (cînd şeful ajunge mai sus pe scara ierarhică, urcă şi subalternul pînă în locul unde era şeful înainte). Nu există ceva similar şi în politică? Şi în politică, modelul american este concurenţial şi contează obţinerea majorităţii. Justificarea politicii este obţinerea majorităţii. Ca urmare, şeful trebuie detronat, ba chiar aş spune, simbolic: decapitat. În cultura politică europeană există sistemul de partid, care presupune un minim joc colegial: şeful împreună cu vasalii săi obţin poziţiile de putere şi încearcă să le protejeze. De aceea, funcţionează un fel de consensualism. Opoziţia în interiorul partidelor este permisă, dar sub control. Opoziţia este însă tentată să-l înlăture pe cel din frunte şi să se plaseze în locul lui. Dar, pentru că jocul biletului de reîntoarcere funcţionează, niciodată şeful nu este definitiv înlăturat. Vedem asta în Franţa, în Belgia, în Italia, chiar şi în Germania. Vorbim de ce se întîmplă în interiorul partidelor? În interiorul unui partid, dar şi în interiorul unui sistem. Biletul de reîntoarcere presupune atît ideea că un partid care trece de la guvernare în opoziţie va putea reveni cîndva la putere, cît şi aceea că un lider de partid înlăturat va putea reveni. De obicei, el este oricum menţinut într-o formulă colegială, cu excepţia cazului în care a fost vorba despre o criză extraordinar de dură care să refondeze acea organizaţie politică. Asemenea crize sînt totuşi rare în sistemele politice stabile. Ceea ce spuneţi seamănă, mi se pare, cu observaţia pe care o făcea Michael Voslensky despre nomenclatura sovietică, aceea că nici un membru al ei nu este înlăturat dintr-o funcţie pentru a fi pedepsit (cu excepţia unor cazuri grave), ci mai degrabă pentru a fi protejat, pentru a nu mai fi expus. Cred că aici dl Iliescu ne poate ilustra modul în care acest sistem funcţiona. El a fost într-un fel şi victimă, şi beneficiar al mecanismului descris. Dar nu cumva acel mecanism e similar şi cu biletul de reîntoarcere care funcţionează, cum spuneaţi, chiar în partidele democratice din Europa? Este şi în acelaşi timp nu este. Acolo nu e neapărat vorba de protecţie, deşi iniţial, în secolul al XVIII-lea, atunci cînd s-a inventat responsabilitatea politică, semnificaţia era simplă: cel care a fost înlăturat politic nu mai trebuie pedepsit şi juridic. Se consideră că odată ce a pierdut puterea, a fost deja pedepsit. Execuţia juridică nu mai are sens pentru că provoacă inconveniente mult prea mari, produce prea multă instabilitate şi nu este în interesul sistemului, pentru că totul devine prea puţin previzibil. Ca urmare, am putea spune că aceasta este situaţia oricărei organizaţii, indiferent de tipul de regim sau sistem politic în care funcţionează. Este legată de structura organizaţiei, şi nu de tipul de regim. Revenind la critică, putem spune că în politică ea este făcută mai degrabă din motive concurenţiale, subiective, decît în mod obiectiv? De multe ori, critica politică preia dinspre societate o serie de mesaje, dar pentru că, prin natura sa, discursul politic mizează pe spectacol, contează modul în care este prezentat mesajul, şi nu convingerile. Tocmai de aceea politicienii sînt tentaţi, într-o perioadă catodică, să fie din ce în ce mai expresivi, mai violenţi, mai determinaţi. Este însă un joc, şi ei nu sînt convingători. Cei cîţiva politicieni ideologici cu viziune care au rămas şi care se află uneori la conducerea unor partide fac notă discordantă. De fapt, reproşul care se aduce politicii, şi nu de azi, de ieri, este acela că mizează prea mult pe fals, pe minciună, pe neautentic şi atunci nici critica politică nu este altceva decît un joc de putere, nu e un proiect sau o propunere de program. În societatea noastră e prea mult joc şi prea puţină critică. Aceasta din urmă presupune exerciţiul modestiei, cunoaşterea politicii, a regulilor, a sistemului instituţional, a publicului şi a obiectivelor. Or, în absenţa acestor cunoştinţe, criticarea celor care se află la conducere sau care sînt adversari politici nu face parte decît din jocul de putere. a consemnat Andrei Manolescu