Biblioteca poate fi una din cele mai bune lumi posibile
Prima dată am călcat într-o bibliotecă în anii gimnaziului, la școala din Telciu. Îmi amintesc că biblioteca școlii avea două cămăruțe, în prima fiind și biroul bibliotecarei. În plus, mai erau cîteva rafturi cu cărți, mici stive cu cărți returnate, iar pe pereți erau liste cu bibliografii recomandate spre lectură în funcție de vîrstă/clasă. În a doua cameră era un fel de depozit, de unde doamna aducea cărțile cerute. M-a lăsat să intru o dată și am fost impresionat de mirosul de carte învechită și de ceea ce mi s-a părut a fi o mulțime de cărți. Nu mai văzusem atîtea cărți la un loc și mă minunam uitîndu-mă la cotoarele lor. Cînd nu știam ce să mai împrumut, îmi recomanda doamna bibliotecară cîte ceva, așa am ajuns să aflu de Siddhartha a lui Hermann Hesse, de Muntele vrăjit a lui Thomas Mann și de alte titluri. În perioada aceea, a doua jumătate a anilor ’90, cărțile, radioul și televizorul erau încă singurele canale prin care puteam explora lumile de dincolo de satul în care trăiam.
Apoi, în anii liceului la Năsăud, am descoperit biblioteca un pic mai mare a Colegiului Național „George Coșbuc“ și Biblioteca Orășenească „Veronica Micle”. La biblioteca orășenească am văzut întîia oară o sală de lectură și elevi care mergeau acolo să citească și să-și facă temele. Așa am înțeles că rostul unei biblioteci este să fie mult mai mult decît un depozit de carte, unde ajungi ca să împrumuți și să returnezi.
Au urmat anii de Cluj, unde multă vreme mi-am făcut veacul pe la Biblioteca Centrală Universitară și unde am putut observa și experimenta pe propria minte rolul esențial pe care o astfel de instituție îl poate juca în parcursul formativ și profesional al unui tînăr. Tot acolo am realizat și cît de importantă este o bibliotecă pentru viața studențească și universitară de dincolo de lectură și studiu, anume ca spațiu de dialog și mediu propice pentru legarea unor prietenii și colaborări intelectuale cu reverberații pe termen lung greu de intuit la vremea închegării lor.
După finalizarea studiilor și plecarea din Cluj, în contextul muncilor de teren în diferite proiecte am putut constata în repetate rînduri pîrjolul cultural-educațional lăsat în urmă în mediul rural și în urbanul mic de închiderea bibliotecilor și de desființarea librăriilor. Nu e vorba doar de accesul la carte și informații, Internetul reușind într-o oarecare măsură să suplinească asta și să deschidă alte căi de informare și explorare a lumilor din jur. E vorba de instituții-suport esențiale pentru învățămînt și activități culturale, de locuri esențiale pentru geografia locală a formării cuiva și de resursă umană adecvată care trebuie să impulsioneze utilizatorii să descopere complexitatea lumii și să-i ajute să navigheze într-o lume suprasaturată de informații și stimuli vizuali, auditivi etc. În multe locuri unde nu au fost desființate, au ajuns preponderent depozite de carte învechită, spații prăfuite cu activitate restrînsă, cu buget zero sau puțin peste zero pentru achiziția de carte nouă. Povestea subfinanțării de către autoritățile locale am auzit-o și o aud periodic de la multe cadre didactice din rural. Ca mai peste tot în țară, filosofia austerității și a evaluării prin prisma rentabilității imediate a făcut din biblioteci și alte instituții de cultură victime ale politrucilor lipsiți de viziune și puși pe tăieri.
Din mai 2022 am ajuns să lucrez într-o bibliotecă universitară, mai exact am ajuns în postura de director, de coordonator al unei instituții esențiale în funcționarea unei universități și în viața culturală și academică a unui oraș universitar. Cumva, după ce în diferite contexte am deplîns starea bibliotecilor din România și nevoia ca cele încă existente să se dezvolte în direcția unor spații comunitare, cu activități și resurse multiple, m-am trezit în postura de a pune umărul la concretizarea unei astfel de filosofii. Pentru mine, cunoscător al bibliotecilor doar din postura de cititor și cercetător, a fost foarte important să înțeleg funcționarea unei astfel de instituții, așa cum se poate observa din interior. Apoi, foarte importantă a fost și este apropierea de studenți, principala noastră categorie de utilizatori, și încercarea de a înțelege nevoile și așteptările lor. Cu atît mai mult cu cît aproape doi ani de învățămînt online au scos într-o mare măsură biblioteca universității de pe harta lor mentală, reducînd-o în linii mari la un site de pe care accesează în format digitizat bibliografia aferentă cursurilor pe care le urmau și la o instituție la care ajung pentru a împrumuta sau returna cărți. Pentru că o bibliotecă universitară este o instituție-suport esențială și pentru activitatea de cercetare, este foarte important să cunoaștem nevoile specifice și să facilităm accesul la publicații recente – cărți și reviste de specialitate – relevante pentru toate domeniile.
După judecata mea, sînt trei condiții esențiale pentru a reuși transformarea unei biblioteci într-o instituție relevantă, vie: 1) resursele financiare; 2) resursa umană; 3) infrastructura (spațiile și dotările). Fără acestea, orice viziune, oricît de ambițioasă și de bine conectată la transformările bibliotecilor din alte țări, nu a are cum depăși nivelul de bune intenții. În fond, sînt condițiile necesare pentru dezvoltarea și profesionalizarea oricărei instituții. În cazul bibliotecii în care activez, parte a universității sibiene, sînt întrunite aceste condiții, în linii mari, și se fac eforturi să fie așa în continuare. Asta face mult mai fezabilă transformarea bibliotecii într-un spațiu de lucru cu relevanță comunitară, care pe lîngă asigurarea unui mediu plăcut deopotrivă pentru studiu și pauze de relaxare, să asigure accesul la resurse relevante în format analog și digital. Sub aspectul acesta mă simt un privilegiat și mă bucur să văd că în colectivul în care lucrez lumea asumă faptul că o bibliotecă publică, cu atît mai mult una universitară, este un proiect în continuă actualizare, deopotrivă în plan analog și digital.
Valer Simion Cosma este istoric, antropolog și directorul Bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
