E și normal să-ți fie frică de vaccinare. Doar să te gîndești la acul seringii, la durerea scurtă, dar ascuțită a înțepăturii, la senzația aia de apăsare dătătoare de grețuri cînd serul îți este împins în corp. Și, dacă asculți atent, exact în momentul în care acul intră prin piele se aude așa, ca o scurtă pocnitură, și nici măcar nu știi exact ce-o fi în lichidul care ajunge în tine. Poate că înțelegi principiul vaccinării, care e pînă la urmă cel mai durabil succes al medicinei moderne, dar cine știe ce-or pune în el. Problema e că nu poți să ți-l prepari tu singur acasă, că nu știi cum.

Dar la fel e și cînd te urci la volan. Ce, tu n-ai auzit de cazul familiei – doi părinți de 38 de ani cu doi copii adolescenți – care a murit într-un viraj prin județul Alba pentru că i-au lăsat frînele la mașină? Am trecut eu de curînd pe acolo, au și troiță pe marginea drumului. Cum pot fi eu sigur că nu au greșit ceva în fabrică, în timp ce construiau mașina, și mă voi trezi fără frîne pe un deal? Pînă la urmă, auzim de cîteva ori pe an cum vreo mare companie auto recheamă serii întregi de mașini pentru că au un defect din fabrică. Poate dacă am mai avea Dacii ca în anii ’80 ne-am băga sub capotă și ne-am putea convinge cu ochii noștri că plăcuțele de frînă sînt OK. Dar azi mașinile sînt atît de complicate că nu mai știm nici unde să ne uităm.

Și iaurtul ’cela dulce, cremos, răcoros, cu gust bun de fructe. Îl știți, nu? Hai, că i tare bun. Dar de unde știu eu exact ce e pus în el? Pînă la urmă, am auzit chiar și comisari europeni vorbind despre probleme cu siguranța alimentară și calitatea acestor produse aduse în estul Europei. Cine poate știi cît e iaurt pe bune și cît sînt chimicale acolo? Măcar iaurt aș putea învăța eu singur să fac în cîteva luni, că pentru fabricat vaccinuri sau mașini îți trebuie ani mulți de școală. Sigur, nu mi-ar ieși la fel de dulce, cremos, răcoros, cu gust bun de fructe, dar măcar aș putea jura că în el e iaurt, nu altceva.

Să știi că nu ești un ciudat dacă ai o anume frică de vaccinare. Toți avem fricile noastre iraționale, ilogice, nefundamentate. Cît timp reușim să le ni le controlăm și nu le lăsăm să tulbure cursul normal al vieților noastre, e bine. Pe de altă parte, ești cam ciudat/ciudată dacă nu ai fost niciodată vaccinat sau dacă nu ți-ai vaccinat deloc copilul. Pentru că faci parte dintr-o minoritate mondială: astăzi, 88% din copiii din toată lumea au fost vaccinați cel puțin o dată pînă la împlinirea vîrstei de un an (sursa: Organizația Mondială a Sănătății). Numărul părinților care sînt sceptici în privința vaccinării e și el scăzut – 13% la nivel mondial –, dar variază foarte mult între țări: 35% în Franța, 4% în Statele Unite sau 0% în Arabia Saudită (sursa: „The State of Vaccine Confidence 2016: A 67-Country Survey“).

Dar să lăsăm cifrele și să revenim la frică. De ce lăsăm cifrele? Pentru că, atunci cînd ne e frică de ceva, gîndirea noastră critică devine foarte slabă și, practic, faptele, cifrele nu mai contează. Cei care spun că putem lupta împotriva fricii cu cifre sau cu fapte fac o greșeală veche de la apariția mitului că noi, oamenii, am fi niște ființe raționale, capabile de decizii corecte și de judecăți lucide. Cercetările științifice din domeniul științelor comportamentale ne-au demonstrat contrariul și continuă să o facă. Probabil cel mai la modă, dar totodată cel mai puțin citit psiholog comportamental, Daniel Kahneman, a cîștigat și un premiul Nobel pentru aceste descoperiri. Cartea lui principală, Gîndire rapidă, gîndire lentă, nu e o lectură facilă și nici confortabilă. Ni se prezintă o colecție de scurtături și trucuri pe care creierul nostru le folosește inconștient atunci cînd luăm decizii și, în special, cînd cîntărim riscurile diferitelor evenimente. Nu e facilă pentru că scriitura lui Kahneman e a unui om de știință care descrie experimente, folosește termeni statistici. Nu e confortabilă pentru că nimănui nu-i convine să i se pune o oglindă în față, mai ales cînd în ea descoperă, de altfel, un personaj ușor de păcălit.

Dar psihologul cu Nobel nu e singurul care a scris despre asta. A făcut-o și un alt celebru om de știință, medicul Hans Rosling, care a descris chiar un așa-numit „instinct al fricii“ și a oferit un antidot pentru controlarea acestui instinct. Rosling subliniază ceva foarte important: lucrurile de care ne temem cel mai tare nu sînt neapărat și cele mai riscante pentru noi. Ne e mult mai frică de accidentele de mașină decît de diabet, deși realitatea statistică ne spune că mor de patru ori mai mulți oameni din cauza diabetului decît din cauza unui accident în trafic. Credem că fulgerele sînt mult mai periculoase decît botulismul (o boală gravă cauzată de o bacterie care ajunge în conserve), deși moartea din cauza botulismului e de 52 de ori mai frecventă decît cea provocată de fulgere. „Lumea din capetele noastre nu este o copie precisă a realității: așteptările noastre cu privire la frecvența unui eveniment sînt distorsionate de prevalența și intensitatea emoțională a mesajelor la care sîntem expuși“ – această remarcă îi aparține lui Kahneman și este probabil cea mai relevantă și concisă explicație a ezitărilor unor părinți în a se vaccina și în a-și vaccina copiii.

Pentru creierul nostru este foarte nenatural și greu să gîndească statistic. Chiar și cei cu o solidă pregătire statistică estimează greșit riscuri și iau deciziile eronate atunci cînd se bazează pe ce le spune intuiția și nu pe rezultatele calculelor. Tocmai de aceea, informația nudă că, astăzi, doar 1% din decesele copiilor la nivel mondial sînt cauzate de rujeolă, un procent de aproape zece ori mai scăzut decît în 1990 datorită vaccinării, este o informație care nu are mari șanse să se lipească de memoria noastră. În schimb, există șanse considerabil mai mari să rețineți faptul că, în România, numărul copiilor morți din cauza epidemiei de rujeolă a ajuns la 59 – jumătate din acești copii neavînd nici o altă boală anterioară și toți, cu o singură excepție, fiind nevaccinați (sursa: Institutul Național de Sănătate Publică).

Dar reținerea unei informații nu echivalează și cu schimbarea comportamentului atunci cînd el deja există – refuzul vaccinării, de exemplu. Pentru schimbarea comportamentului este nevoie de ceva mai simplu și, în același timp, mai complicat: povestea. E un paradox că, în epoca în care științele medicale salvează mai multe vieți decît oricînd altcîndva, mulți dintre noi acordăm o pondere mai mare poveștilor personale decît sfaturilor sau datelor medicale. Oricît de cinic ar suna: un reportaj televizat despre tragedia uneia din cele 59 de familii în care un copil a murit din cauza rujeolei ar avea un efect mult mai mare asupra părinților decît o sută de cifre și statistici prezentate de medici, oameni de știință sau de universități. Asta se întîmplă din cauza felului în care circuitele noastre neuronale au fost create. Dar mai e ceva…

Încrederea! Cu cît complexitatea unei societăți crește, cu atît încrederea între componenții acelei societăți devine mai importantă. Încrederea nu e nimic altceva decît lipiciul care ține împreună o familie, o echipă sau, pînă la urmă, un popor. Încrederea că cel pe care l-ai ales nu te minte. Că medicul la care te tratezi este bine pregătit. Că profesorul care-ți vorbește la televizor despre vaccinuri și-a luat doctoratul pe bune. Că fabrica de unde ți-ai cumpărat mașina are un control al calității excelent. Că iaurtul pe care-l bei respectă regulile alimentare și ingredientele de pe etichetă. Și că, întotdeauna, există o organizație solidă și serioasă care veghează la respectarea tuturor acestor reguli esențiale.

Iar cînd această încredere dispare… apare frica! 

Vlad Mixich este medic, publicist și cercetător asociat al Facultății de Medicină King’s College, Londra.