Bătrîneţe, numele tău (mai) e demnitate!

Continua creştere a populaţiei vîrstnice nu este un fenomen neprevăzut sau apărut pe neaşteptate. Ţări precum Anglia, Franţa, Malta, Germania, analizînd din timp aceste schimbări, au pregătit planuri naţionale de acţiune pentru un continuum de servicii adaptate acestora. Paradoxal, în România, deşi baza legislativă este creată, dezvoltarea sistemului de asistenţă socio-medicală şi comunitară pentru vîrstnici este redusă, cauzele fiind multiple: tradiţia segregării de muncă a acestora, ineficienta cooperare între autorităţile locale şi centrale responsabile şi între ofertanţii de servicii publici şi privaţi, deficienţele în alocarea resurselor financiare. Problemele cu care se confruntă vîrstnicii sînt diferite, de la dificultatea asigurării hranei, a medicamentelor, a întreţinerii locuinţei şi pînă la depăşirea sentimentelor de singurătate, inutilitate şi dobîndirea stării de siguranţă. Din această perspectivă, este absolut necesară o schimbare radicală a modului de abordare, de la unul axat prioritar pe oferirea de protecţie şi îngrijire, către un model bazat pe implicarea şi participarea activă a vîrstnicilor la viaţa comunităţii. Astfel, pot coexista servicii de îngrijire la domiciliu (medicale şi/sau sociale), cămine de bătrîni, cantină socială, mese acasă, îngrijiri paliative, dar şi programe create şi derulate de vîrstnici, gen Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Centre de zi; în care persoanele vîrstnice sînt încurajate şi susţinute să facă voluntariat (meditaţii pentru copii, predarea unor abilităţi de cusut, pictat, muzică etc.). Alte tipuri de programe care funcţionează eficient în ţările menţionate anterior pun accent pe prevenirea instituţionalizării vîrstnicilor şi pe menţinerea unei vieţi active. Unul dintre programe vizează pregătirea persoanelor aflate în pragul pensionării pentru a depăşi bariera psihologică şi a cunoaşte oportunităţile care să le asigure o îmbătrînire activă. Un altul asigură activităţi în comunitate pentru persoanele vîrstnice aflate la domiciliu (educaţie pentru sănătate, exerciţii fizice, consiliere de grup), în vederea menţinerii independenţei acestora. "Universitatea pentru Vîrsta a treia" (U3A) " un program destinat şi în multe cazuri derulat de vîrstnici " este o mişcare începută în Franţa în 1972 şi care s-a răspîndit rapid în toată lumea, astfel că în 1996 în lume existau peste 3000 de programe de acest fel (Vellas, 1997). În cadrul U3A se organizează cursuri (limbi străine, istorie, geografie, anatomie, muzică), precum şi variate activităţi sociale pentru persoanele de vîrsta a treia. Dezvoltarea unor servicii eficiente şi adaptate nevoilor şi aşteptărilor populaţiei vîrstnice trebuie strîns legată de cunoaşterea concretă a grupului şi de asigurarea unui proces dinamic şi participativ de elaborare a politicilor în domeniu. Mai mult, promovarea unei imagini pozitive a acestei vîrste este de preferat menţinerii unei atitudini de pasivitate şi dependenţă.