„Batem fierul la conac!“

Marile posterități nu sînt doar duioase evocări ale rudelor și prietenilor cuiva care nu mai este, ci trăinicia, adesea peste veacuri, unor idei puse în practică în timpul vieții de cîte o personalitate. Din acest punct de vedere, una dintre cele mai solide posterități din istoria României este cea a lui Petre P. Carp. Ideile-forță ale acestui imens om politic au și astăzi o uimitoare actualitate, chiar dacă mulți nu-și dau seama. Semn, poate, că România nu și-a rezolvat probleme ce devin endemice. Sau, poate, semn că Petre P. Carp a avut puterea de pătrundere și viziunea să aducă pe agenda sa probleme fundamentale, a căror rezolvare nu se poate face decît printr-un efort de generații, spre un trainic bine comun.

Petre P. Carp a avut convingerea că oamenii trebuie să fie autonomi și că prosperitatea țării vine din vigoarea economică a claselor de la baza societății. Sigur că, la cumpăna secolelor XIX și XX, era nevoie, după cum și acum este, de cultură și de arte, de universități și academii – dar Petre P. Carp este unul dintre primii oameni de stat ai României moderne care vorbește răspicat despre nevoia consolidării unei culturi a meșteșugului. Licee, desigur, dar mai important aproape e nevoie de școli de meserii – credea Petre P. Carp. Intelectuali, desigur, dar fără onestitatea și performanța meseriilor „de bază”, o societate robustă este de neînchipuit.

La Țibănești, în epicentrul „carpismului”, strănepotul marelui conservator, dl Șerban Sturdza, împreună cu puțini apropiați, ține în viață programul lui Petre P. Carp nu doar prin refacerea memoriei imobiliare a locului, ci și prin (re)fondarea/imaginarea programului cultural „Batem fierul la conac!” 

Pe scurt despre „Batem fierul la conac!”

Proiectul de arhitectură a început acum 11 ani, într-o casă monument istoric – conacul Petre P. Carp, confiscat în 1949 şi retrocedat ca ruină. Recuperarea acestei proprietăţi a mizat pe găsirea unor modalităţi de reciclare creativă, pe o schimbare de funcţiune, din reşedinţă în centru de studiu pentru meserii tradiţionale şi arhitectură.

Astfel a fost generat proiectul „Batem fierul la conac!”, numele sub care coexistă o şcoală continuă de fierărie adresată în mod gratuit localnicilor din Ţibăneşti (Iaşi), o suită de workshop-uri de meşteşuguri tradiţionale şi tehnici experimentale adosate Conacului Carp şi o colecţie de obiecte create în acest context.

Cum poate fi folosit un monument istoric degradat? Cum poate fi reintegrat în viaţa comunităţii? Ce întreţine de la sine viaţa de acolo? Cum se rezolvă problema proximităţilor? Care sînt politicile pentru patrimoniu care se pot desprinde din acest studiu de caz şi care pot fi preluate şi folosite în alte situaţii? Cum creezi circuite economice stabile? Cum educi noile generaţii în problematica patrimoniului? – iată cîteva preocupări ale proiectului de regenerare. 

Context

Textul este întocmit după o experienţă practică de circa zece ani, parcursă concomitent cu studii de documentare, expertize, puncte de vedere, confruntări, toate făcute fie pe parcursul acestei perioade, fie în perioada pregătitoare, adică între anii 2000-2005.

Viaţa lui Petre P. Carp şi urmele pe care le-a lăsat în comunitatea locală au orientat de la bun început efortul în direcţia reabilitării memoriei sale şi, în acelaşi timp, a unor iniţiative pe care el le-a avut şi care sînt încă importante: respectul pentru comunitate şi dezvoltarea economică în ansamblu, recunoaşterea valorilor locale şi încercarea de a încuraja învăţămîntul în zonele rurale, acţiunile directe, etapizate în timp.

Proiectul îşi propune să depăşească conflictele actuale şi să asigure continuitatea şi utilizarea sitului în interes public şi în respectul valorilor pe care locul şi le-a dobîndit deja de-a lungul timpului.

Proiectul cuprinde, din acest motiv, pe lîngă partea tehnică, legată de reabilitarea clădirilor, o importantă componentă socială, care să permită progresiv cea mai potrivită utilizare a peisajului cultural din regiune. 

Problemele prezentului

La Ţibăneşti am încercat o geneză post-2004 de tip „slow food” tradusă în slow architecture/reutilisation/conversion. De ce? Fiindcă aşază bine lucrurile în comunitate şi fiindcă de-abia după zece ani începi să tragi primele concluzii, să exişti. Toate acţiunile de aici au o relevanţă punctuală, dar şi o relevanţă de ansamblu sau de reţea care va putea fi pusă în evidenţă în timp.

Proiectul vizează regenerarea conacului şi a anexelor în folosul locuitorilor. În acest mod, comunitatea locală va fi sprijinită în eforturile pe care le face pentru a depăşi starea de sărăcie şi disoluţie socială în care se află în prezent. Restul conacului va fi destinat unor rezidenţe găzduind artişti, muzicieni etc., precum şi desfăşurării şi permanentizării unor şcoli de vară pentru studenţi din domenii conexe arhitecturii şi meşteşugurilor tradiţionale. Parterul conacului este pregătit să găzduiască un punct muzeal, care poartă figura lui Petre P. Carp numai ca pretext, spaţiul încercînd să-şi dezvolte în timp propria agendă culturală, una proprie preocupărilor comunităţii.

Proiectul „Batem fierul la conac!” este, de fapt, răspunsul care i s-a dat, pas cu pas, întrebării „Ce se poate face cu un monument retrocedat ca ruină, aflat într-un context social problematic?”. O Moldovă săracă, neintegrată într-un circuit turistic, în care lipsa ofertelor culturale autohtone pentru cei tineri este o realitate, izolată, cu o infrastructură deficitară, se întîlneşte cu realitatea care vine din lumea arhitectului: absenţa unui teritoriu de experiment şi lucru nemijlocit pentru tinerii specialişti, dispariţia meşterilor care pot executa lucrări de restaurare şi nu numai. Să parcurgem şi restul datelor despre situaţia actuală.

O intervenţie de reabilitare-restaurare-conservare privită în sine nu este sustenabilă decît dacă se conectează pentru o perioadă de timp îndelungată şi în fiecare din elementele sale la nevoile reale şi la aşteptările comunităţii. Din acest motiv, proiectul de reabilitare a ansamblului va fi de lungă durată şi va încerca, pe cît posibil, să-i implice de cîte ori e posibil pe locuitorii comunei, va facilita comunicarea între actorii implicaţi şi va ţine cont, în limitele posibilului, de nevoile conjuncturale pe care oamenii le au. 

Seminţe plantate la Ţibăneşti

Proiectul de reabilitare este precedat de o fază de culegere de date din teritoriu şi din vecinătăţi pentru a se evalua cît mai bine pulsul economic, calendarul agricol şi al sărbătorilor, posibilii colaboratori.

În urma cercetării, am hotărît să angrenăm cît mai mulţi oameni din localitate în lucrările efective pe care ei încă le cunosc şi care s-au dovedit adecvate climei şi resurselor naturale din imediata vecinătate: utilizarea pămîntului, a fibrelor vegetale, a apei, a elementelor recuperabile din orice domeniu.

Iată cîteva urme pe care strădania de peste zece ani a grupurilor implicate le-a lăsat în comunitate:

1) Proiectul ocupă „găurile” din pregătirea academică a specialiştilor (viitori arhitecţi, ingineri, profesori etc.), cărora li se oferă în perioada de vară o alternativă de a-şi completa studiile teoretice cu lucrări practice de simplitate mică şi medie. Îndrumarea se face cu persoane calificate, utilizînd resursele locale, meşteri sau cunoscători ai tehnicilor tradiţionale şi, cînd e cazul, invitînd competenţe din afara comunităţii. Şantierul devine o oportunitate pentru un transfer de cunoştinţe şi adecvarea lor la necesităţi între localnici şi vizitatori. Se caută ca efectele colaterale activităţii propriu-zise să devină semnificative pentru participant. Ideea centrală devine participantul îmbogăţit; prezenţa unui număr mare de persoane active din grupe de vîrste, domenii şi naţionalităţi diverse care-şi completează cunoştinţele în domeniul tehnologiei construcţiilor în paralel cu experienţele şi preocupările personale expuse în demonstraţiile şi întîlnirile de seară. Tehnicile tradiţionale sînt deschise în primul rînd comunităţii, pornind de la conac, în ideea unei recuceriri prin imitaţie dinspre cel mai important loc din sat spre casele individuale.

În această idee, am lucrat cu oamenii locului, chiar dacă erau nepregătiţi atît din punct de vedere al îndemînării, cît şi al mentalităţii. Locul le aparţine lor, deci ideea proprietăţii e partajată, unul fiind deţinătorul şi alta fiind utilizarea.

2) Politica a fost una în care spaţiile au fost cucerite gradual, printr-o atentă analiză a ceea ce este mai raţional şi proteic ca pas următor. Casa a fost utilizată încă din şantier, cu decizii de multe ori surprinzătoare, care uneori vin să pună în legătură momentul actual cu unul viitor, pentru a exista pentru comunitate o proiecţie concretă a gîndului final; aşa a apărut un perete-oglindă pe scara principală de acces, în plin şantier.

3) Geneza obiectului de design: o conlucrare arhitect-meşter-ucenic din comunitatea locală. Am încercat să descoperim traseul obiectului pentru cît mai mulţi oameni şi noi înşine să ne îmbogăţim înţelegerea asupra procesului şi materialelor, încercînd perfecţionarea lor. Fiecare obiect de aici este născut dintr-un proces de cerere şi ofertă. Am făcut obiecte de interes comunitar (staţia de autobuz a comunei, sfeşnicul pentru biserică, cuptorul de pîine), în colaborare cu biserica sau Primăria. Am împrumutat obiectele noastre făurite la fierărie pentru festivităţi din comunitate. Am susţinut crearea unor produse locale.

Rezolvarea problemei proximităţilor şi a deşeurilor (arhitecturale, de sol, educaţionale, culturale) a fost o altă provocare a proiectului, una conţinută de aproape orice sit de acest tip. Cum le asimilezi? Cum le relaţionezi cu fondul construit actual? Ce tip de atmosferă, spaţiu sau detaliu construieşti în imediata vecinătate a monumentului?

4) Două ateliere locale de producţie au fost utilate şi dotate: un atelier de tîmplărie şi unul de fierărie. Ambele aveau să lucreze cu localnici şi trebuiau să se concentreze pe reparaţii-confecţii pentru regenerarea conacului. Un prim pas important în acest sens a fost închiderea conacului cu ferestre şi uşi realizate la atelierul local. Elementele de feronerie sînt prezente de la mînere şi şilduri şi pînă la console, cuiere, vitrine, elemente de mobilier sau chiar accesorii.

5) De zece ani ţinem un curs de fierărie adresat gratuit elevilor din Ţibăneşti, cu fierari calfe-călătoare de la Les Compagnons du Devoir. Cei mai buni elevi ai fierăriei au fost trimişi în formări profesionale şi vizite de studiu la Muizon (unde este un important centru de companionaj), Paris, Horezu şi Curtişoara, încercînd astfel să definim un patrimoniu comun şi să încurajăm o percepţie pozitivă asupra meseriei de fierar.

6) Am organizat 14 ediţii ale workshop-urilor de meşteşuguri tradiţionale şi tehnici experimentale „Batem fierul la conac!”^[1], cu participanţi locali şi internaţionali, deschizînd lumea „făcutului” şi a meseriilor către tineri profesionişti din domenii conexe arhitecturii, dar şi către alte categorii de oameni, care au îmbogăţit proiectul cu viziunea lor. Am organizat un workshop internaţional de dulgherie împreună cu Les Compagnons du Devoir şi Les Charpentiers sans Frontières, care şi-a propus să refacă, prin tehnici tradiţionale de lucru cu lemnul, fermele de deasupra fierăriei „Batem fierul la conac!”. În patru săptămîni, am putut urmări traseul lemnului, de la arborele ales din pădure (pe baza unui desen stabilit în prealabil), la produsul finit – fermele premontate şi asamblate la faţa locului.

7) Ceea ce facem a fost comunicat în multe moduri şi pentru toată lumea, în ideea că patrimoniul ne aparţine tuturor: organizarea concertelor de muzică de cameră SoNoRo Conac, proiectarea unor materiale despre permacultură, arhitectură sau design pe pereţii clădirilor ansamblului etc. Am amestecat satul şi oraşul: meniurile, obiceiurile, muzica, am adus figuri-cheie care să aibă puterea exemplului personal, am creat evenimente care să intersecteze lumile. În favoarea comunicării şi extensiilor referitoare la accentuarea şi analiza proceselor, activităţile de şantier s-au desfăşurat concomitent cu educaţia din domeniul vizualului. Am organizat ateliere de educaţie în domeniul patrimoniului pentru copiii şi adolescenţii din Ţibăneşti, precum şi ateliere de art-terapie.

8) Sîntem parteneri la înfiinţarea primei spălătorii comunitare gratuite din mediul rural în colaborare cu un ONG local. Spălătoria funcţionează în centrul localităţii Ţibăneşti şi este deschisă zilnic pentru localnici. Printr-un circuit animat de voluntari, se colectează, spală, usucă şi restituie hainele persoanelor care nu se pot deplasa. Înainte de cultură şi patrimoniu, e nevoie de acţiuni concrete, uşor de înţeles şi care să încurajeze deschiderea comunităţii faţă de cauză.

9) Am impulsionat constituirea muzeului comunitar Ţibăneşti, într-un spaţiu al proiectului, dat în folosinţă gratuită, unde oameni din sat au depozitat şi au compus simezele, după propriile principii. Procesul şi selecţia de obiecte sînt relevante pentru ceea ce e perceput ca valoare în prezent în lumea satului şi reprezintă începutul unui punct de dialog. Muzeul face parte din tentativa de a crea ceea ce numim un „Cărtureşti rural”, adică un spaţiu socio-cultural care ar trebui inventat în sate.

10) Oamenii cunosc mai bine istoria ansamblului Petre P. Carp şi valoarea lui de-a lungul timpului; de aici decurg şanse mai mari de protecţie a sitului.

Am încurajat povestaşii şi repovestirile în jurul proiectului. Povestea e cel mai bun mediu de transmitere a unui mesaj. În plus, am deschis o zonă de cercetare a locului în colaborare cu Muzeul Ţăranului Român: cum era perceput Carp? cum e văzut „Batem fierul la conac!”? care sînt rănile comunităţii? dar interesele? ce tradiţii, meşteri, cunoştinţe există în zonă? ce produse locale se pot comercializa? care e imaginarul locului?

11) Experienţele de la Ţibăneşti au generat două cărţi: Arta feroneriei. Ghid practic de fierărie pentru copii şi adulţi, de Sylvain Gabriel și Alexandra Mihailciuc, şi În jurul focului. Arhitectură, tradiţie şi inovaţie în sisteme de încălzire şi gătit, de Alexandra Mihailciuc. Ambele pot fi privite şi ca sisteme de diseminare alternative, căci pleacă de la experienţe ale şantierului de la Ţibăneşti. În cele două cazuri, tradiţia şi modernitatea coexistă.

12) Trei numere ale unui ziar cultural ce poartă numele proiectului „Batem fierul la conac!” au penetrat în sate şi oraşe. Ziarul Batem fierul la conac! îşi doreşte să fie un instrument util vizitatorului, turistului, dar şi un mod de reprezentare al comunităţii pentru ea însăşi. Este un loc unde sperăm ca fiecare să se regăsească şi să privească cu bucurie către moştenirea lui culturală, către posibilitatea antrenării unor tradiţii creative, către căi ale viitorului, parţial deschise de titulatura de sat cultural pe care Ţibăneştiul a primit-o în 2008.

De aceea, vei găsi aici, deopotrivă, monumente de arhitectură şi elemente valoroase pentru „slow-tourism”: bucate locale alese, sau simple, dar savuroase, contacte pentru plimbări cu căruţa, meşteri sau artişti locali în gospodăria cărora poţi vedea culisele obiectelor, date de tîrguri şi zile de sărbătoare. Săteni, antropologi, arhitecţi sau fotografi întîlnindu-se în Ţibăneşti. Cultură şi agricultură.

13) Întregul proiect e gîndit pentru replicare în reţea, pentru a uşura munca altora în adaptarea unor soluţii testate aici. Ţibăneştiul iese din anonimat, intră în reţeaua localităţilor de interes pentru turism cultural şi educaţie în domeniul tehnicilor de construcţie şi dezvoltă proiecte comune cu alte puncte din reţea: Piscu, Buneşti, Şona, Curtişoara, Apoş, Cîrţişoara, Dealu Cerului etc. Se creează legături prin transfer de competenţe (fierarii francezi din Ţibăneşti au activat ateliere în mai multe locuri din ţară).

Transmiterea arhitecturii, a tehnicilor de construcţie tradiţionale şi a respectului pentru patrimoniul construit se face progresiv şi este prezentă în fiecare din activităţile colaterale generînd respect. 

Memorie. Prezent. Viitor

Actul de restaurare nu este singular, el se topeşte într-o multitudine de activităţi şi face parte dintr-o suită metabolică ce vizează în final normalitatea; acţiunile au o continuitate în timp, avînd ca punct de plecare viziunea lui Petre P. Carp.

Ne interesează raportul „hartă-teritoriu”. Harta este mentală, se bazează pe cercetare, strategie şi are ingrediente utopice inerente. Teritoriul este realitatea curentă, în veşnică schimbare şi niciodată cunoscută pe de-a-ntregul. Binomul hartă-teritoriu impune un efort de echilibrare continuu, adaptare a proiectelor şi în acelaşi timp fermitate pentru păstrarea coerenţei de ansamblu a proiectului. Elementul-surpriză dat de activităţile colaterale care se desfăşoară pe lîngă cea principală, de consolidare-reabilitare-restaurare, menţine vitalitatea programelor care cresc în fiecare an.

Recuperarea obiectelor din zona urbană a fost transferată în ruralitate, într-un mod cît se poate de interogat. Am încercat, prin tot ceea ce am făcut, să transmitem dinspre conacul Petre P. Carp spre comunitate tehnologii, cunoştinţe, materiale, forme noi de obiecte, moduri de a utiliza spaţiile cu scopul de a pune într-un circuit firesc o multitudine de relaţii care au fost degradate pînă la derizoriu pentru o lungă perioadă de timp.

În prezent se analizează conceptul „tradiţiilor creative” care să scoată din mentalul colectiv percepţia falsă asupra patrimoniului considerat un subiect desuet, romantic şi non-productiv. Deja sînt în pregătire colecţii de obiecte (de ceramică, metal, lemn) produse în atelierele din zonă care să răspundă unor nevoi actuale şi să asigure locuri de muncă.

Echipele care sînt implicate în proiect şi totodată în viaţa comunităţii depăşesc limitele proiectului de arhitectură propriu-zis. Ele adoptă o atitudine pro-activă, încercînd să creeze în etape succesive viitoarele proiecte care vor întregi un peisaj cultural încă neconştientizat. În acest sens, se fac studii pentru întregul ansamblu istoric incluzînd şi parcul, indiferent de situaţia administrativă actuală. Se evaluează potenţialul unor localităţi învecinate care pot deveni la un moment dat parte dintr-o configuraţie cultural-economică mai puternică şi mai atractivă.

Acest mod de a privi lucrurile cere un efort suplimentar pentru a federa toate activităţile (şantier de restaurare, contacte cu comunitatea, comunicare). Sustenabilitatea procesului se obţine într-un timp îndelungat, deseori depăşind termenele prevăzute, şi trebuie asumată ca atare. Acţiunea într-o zonă cu patrimoniu protejat cere perseverenţă şi un anumit tip de coeziune socială din partea comunităţii. Este singura şansă pentru a nu fi reeditate actele de distrugere ale ansamblului Petre P. Carp, survenite în perioada 1949 şi 2000-2005.

Să privim deci către viitor, respectînd şi crescînd seminţele proteice ale trecutului! 

Alexandra Mihailciuc este arhitect, coordonatorul programului cultural „Batem fierul la conac!”.

Şerban Sturdza este arhitect, iniţiatorul programului cultural „Batem fierul la conac!”.

Foto: Alexandra Mihailciuc

¹Instituţii implicate: Fundaţia Pro Patrimonio, Les Compagnons du Devoir, Les Charpentiers sans Frontières, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Culte Iaşi, Liceul Tehnologic „Petre P. Carp“, Primăria Ţibăneşti, Ministerul Culturii din Franţa, Şcoala de Poetică Fotografică, Muzeul Ţăranului Român, Institutul Francez din Iaşi şi colaboratori. Participanţi: aproximativ 1200 de persoane active.