Baruri suspendate, memorii palatale

Singurele cîrciumi unde mi s-ar putea dilua liniştit băutura şi înjumătăţi porţia de mîncare, şi tot mă voi fi ameţit şi săturat, sînt două restaurante pe care le-am vizitat deunăzi, aflate în vîrful unor zgîrie-nori, unul în Chicago, celălalt în New York. Locuri unde, la etajul 95, respectiv, 47, bei puţin şi te ameţeşti repede, gustul pare a se rafina odată cu alcoolul, prin simpla virtute a faptului că te afli fizic la înălţime, într-un firesc şi invizibil contact cu cerul, ceea ce te pune, paradoxal, în situaţia de a îndrăgi şi mai mult pămîntul. Sînt la Chicago, în turnul John Hancock, înalt de 450 de metri, un obelisc de oţel şi sticlă ce se subţiază tot mai mult spre vîrf. Nimic din ce ştiu despre imaginea lumii nu mai seamănă; de la această înălţime, fac eforturi de memorie ca să mai ştiu cum e pe pămînt. De la etajul 95, uitîndu-te pe fereastră " de fapt, prin peretele exterior transparent al turnului " este aproape imposibil să distingi oamenii de pe stradă, doar cîteva puncte, mai mici sau mai mari, maşini în mişcare şi vîrfurile celorlalte clădiri, care au forme ciudate, dispuse haotic din unghiul din care le privesc. Bazat pe faimosul sistem tubular, spaţiul din interiorul turnului este incredibil de larg, fără stîlpi de susţinere, iar structura exterioară este întărită de tuburi de oţel dispuse transversal pînă la nivelul etajului 18. La sud, un skyline al oraşului ce citeşte vîrfurile unei întregi planete de turnuri, culminînd cu cel mai înalt, Sears (azi, Willis), de 110 etaje. Cerul privit din cer. La est, lacul Michigan, îngheţat, şi o palmă de pămînt, debarcaderul Navy Pier, pe care se desfăşoară un întreg spectacol de lumini, parcul de distracţii, artificii şi roata Ferris, prima din lume în 1893. În restaurantul Signature Room, am băut un cidru de mere şi lămîie verde care, pe loc, şi-a inserat delicat o semnătură fermă şi precisă în memoria mea papilară, readucîndu-mi abundent aminte că am stat o clipă palpitantă pe un fel de acoperiş, de unde lumea nu mai e supusă gravitaţiei. În astfel de temporare refugii la înălţime, poţi uita gustul pămîntului, mestecîndu-l îndelung şi imponderabil pe cel al aerului şi al zborului. Dacă ne-am gîndi la gravitaţie ca la o simplă ipoteză, sigur am putea zbura " spune un prieten. În turnul Hancock, totul e izolat ermetic şi nu se aude zgomotul oraşului; privesc imaginile, ca dintr-un avangardist film mut. Din cînd în cînd, rîndunici lovesc cu ciocul ferestrele turnului, altele trec într-un viraj sigur şi milimetric. Un turn spaţial, cu vedere panoramică, supraterestră. De aici, cerul şi lacul Michigan capătă adevărata lor formă, întinderea şi culoarea lor, contopite, sînt abia acum reale. Ameţeala perfectă, de 360 de grade, am obţinut-o însă în The View Lounge, la etajul 48 al unui hotel din New York. Jos, Times Square, un fel de obor al timpului şi spaţiului pe înălţime, unde viaţa pare bine ticluită şi tîrguită. Sus, etajele 47 şi 48 fac o rotaţie completă în interval de o oră, într-un spectacol non-stop, fin regizat de îndrăzneţii arhitecţi ai building-ului. Înalt de 174 de metri, construit din oţel şi beton nefinisat, turnul Marriot Marquis găzduieşte, printre altele, o sală de teatru de 1500 de locuri şi singurul restaurant rotativ din New York, care este şi cel mai căutat bar dintre toate cele situate pe acoperişul zgîrie-norilor din oraş. La ferestrele în întregime din sticlă " care sînt singura frontieră între mine şi spaţiu " soarele apune lent, lăsîndu-se fotografiat ca un star. Muzica e în surdină, nu doar din respect pentru conversaţie, ci şi pentru a distinge şuieratul subliminal al vîntului. Văzut seara dintr-un astfel de uriaş de sticlă, New York este o bijuterie, combinată din cristalele colorate şi sclipitoare ale celorlalţi zgîrie-nori şi ale ambarcaţiunilor de pe rîul Hudson. După cîteva clipe de urcat cu liftul, privirea de furnică s-a preschimbat într-una de satelit. Orice cocktail sau pahar de vin e aproape inutil, pămîntul se învîrteşte deja sub picioare. Preţurile includ desigur spectacolul înălţimii şi modularea sofisticată, psihedelică, a stării interioare. Chiar gustul conversaţiei pare a fi inclus în preţ. Există o artă a conversaţiei decente în aceste cîrciumi aerisite, în care subiectul (de cele mai multe ori profesia şi jobul) are mai puţină importanţă decît maniera: tonul ferm, limbajul controlat al trupului, privirea articulată şi coerentă, răbdarea de a-l asculta pe celălalt pînă la capăt, vestimentaţia studiată, dar rar şocantă. Toate, în penumbra unor lumini de decor, discrete şi suficiente. "Cine nu locuieşte la New York nu ia viaţa în serios" " spune axiomatic un scriitor american contemporan. Dar cine nu locuieşte la New York poate importa bun-gust în ţara lui, profitînd în schimb de avantajul de a fi acasă? " închei maieutic.