Bariere

Ioana PRÂNDUREL
Publicat în Dilema Veche nr. 450 din 27 septembrie - 3 octombrie 2012
Bariere jpeg

Ioana Prândurel, 30 de ani, a crescut într-o familie care a învăţat-o să fie precaută. Ani de-a rîndul, Ioana a construit bariere între viaţa personală şi cea profesională, pînă cînd, la un moment dat, şi-a dat seama că nu mai ştie cine e şi de ce crede ce crede sau de ce face ce face.

Cînd eram mică, mergeam şi de două ori pe zi în Cişmigiu, unde aveam gaşca mea de copii, şi mama avea gaşca ei de părinţi. Îi era însă teamă să nu iau boli şi, de pildă, voia foarte mult să mă spăl pe mîini, pînă la coate eventual, să mă spăl imediat cum ajungeam acasă. Să nu calc în frunze murdare. Să nu mă lovesc. Să nu bag în gură.

Un copil poate foarte simplu să capete comportamente de om anxios de la cei din jurul lui, comportamente pe care pur şi simplu le reproduce, le imită. Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum văd.

Preluasem genul ăsta de comportament. Nu aveam curaj să le povestesc copiilor ce era la mine în familie, pentru că ai mei aveau tendinţa de a nu spune niciodată ce se întîmplă acasă. Erau foarte atenţi să îmi spună să nu povestesc copiilor că eu nu am tată, că lucrul ăsta s-ar putea să îmi aducă dezaprobare.

I-am spus însă prietenei mele cele mai bune de atunci, cu care aveam şi brăţara la fel. Şi apoi mi-am reproşat foarte mult că am spus şi ce-o să se întîmple, ce-o să se întîmple dacă o să se afle. Îmi imaginam tot felul de lucruri care mai de care mai dureroase, cum că mă vor arăta copiii cu degetul şi părinţii lor vor face la fel.

Cred că deprinderea asta de a face scenarii este o dovadă a anxietăţii. Şi cred că un om anxios ajunge să creeze cît mai multe scenarii, în aşa fel încît să aibă puterea de a se pune în gardă. Să preîntîmpine totul, să îşi clădească seturi de reacţii şi să se asigure că lucrurile sînt sub control.

Toată viaţa mea, cred eu după ce am analizat-o în trei ani de terapie, am încercat să găsesc inconştient scenariile de care aveam nevoie şi care mă puteau duce pe un drum corect, echilibrat, ferindu-mă foarte bine.

Pînă am terminat facultatea, n-am dat voie nici unui dubiu să iasă la suprafaţă. Pe atunci lucram la Connex şi am decis împreună cu prietenul meu să ne căsătorim. După un an de căsnicie, toată viaţa mea personală – pentru că cea profesională era pusă la punct, cu plan de carieră – a început să nu mai meargă bine. Nu ştiam ce era cu mine, dar nu mă mai simţeam deloc mulţumită. Şi tot atunci mi-am dat seama că aveam o grămadă de lucruri care erau semne de nelinişte, că-mi rodeam unghiile, că nu mă simţeam deloc sigură pe mine şi că făceam scenarii. Descopeream, de pildă, că mi-am construit existenţa încercînd să evit lucruri. Era o nebuloasă totală, din care nu mai înţelegeam ce vreau, ce mi s-a întîmplat, de ce mi s-a întîmplat, de ce nu am vrut alte lucruri, cum aş vrea să fie, cum ar trebui să fie.

Am divorţat, deşi ştiam că nu era soluţia care va rezolva totul, ci doar unul dintre lucrurile care nu erau în regulă. Viaţa mea profesională mergea foarte bine şi am făcut un efort în fiecare dimineaţă ca, în momentul în care ajung la birou, să las deoparte orice m-ar fi putut afecta. Şi în felul ăsta să duc mai departe o existenţă care va deveni ulterior echilibrată.

Timp de vreo trei ani de zile am continuat să perseverez în această separaţie, timp în care viaţa mea continua să fie o nebuloasă. Pentru că fusesem crescută să caut răspunsuri în cărţi, mi-am spus că există sigur oameni care au scris despre asta şi mi-am făcut o bibliotecă întreagă, dar care n-a reuşit să mă ajute cu multe, în afară de clarificarea unor teorii.

În 2008, prin octombrie, s-a întîmplat un lucru total neaşteptat pentru mine: am rămas fără job. Eram atunci la eMag şi am rămas fără job din cauza crizei. După perioada de nelinişte care a urmat, am decis prin vara lui 2009 să îmi caut un psiholog, pentru că nu-mi era bine, eram mereu tristă şi foarte închisă. Eram într-o ceaţă care mă agita incredibil. Te agită să nu vezi.

Am găsit un cabinet pe net, am făcut programare într-un moment în care eram total disperată şi m-am dus. Prima şedinţă a fost extrem de pusă la punct. I-am cerut terapeutei CV-ul şi i-am expus toate aşteptările mele, pentru că voiam să mă asigur că ştie îndeajuns de bine partea teoretică şi că are experienţă practică – să nu mai păţesc cum păţisem cu o doamnă psiholog care mă lăsa să plîng şi atît. A fost extrem de înţelegătoare. Mi-a povestit cum tratează ea cazurile de genul meu, care sînt paşii, de cîte şedinţe este nevoie pînă la a primi un feedback, să nu-i spun diagnostic, şi am fost foarte mulţumită. Pur şi simplu, m-am lăsat pe mîinile ei. Mi-am dat seama că un autodidact nu se poate trata îndeajuns – nivelul meu de nelinişte, de anxietate, de stare depresivă nu mai putea fi tratat prin informarea asta proprie. După cîteva întîlniri la care stăteam cu perna în braţe, mi-a explicat că mă protejam, că mă simţeam în siguranţă cu perna aia, ca o platoşă.

La puţin timp după, mi-a recomandat psihoterapia de grup (psihodramă). Pui în scenă momente din viaţa ta, iar cînd ieşi din joc şi doar îi urmăreşti pe ceilalţi interpretînd, se întîmplă foarte multe declicuri. Îi înţelegi mai bine pe ceilalţi, îţi înţelegi ţie trăirile şi faci legături care ţin foarte mult de tine, pe care nu are nimeni altcineva cum să ţi le arate altfel. Doar în momentul în care am retrăit lucrurile şi m-am văzut pe mine în mijlocul lor, am putut să ies din ceaţă încet, încet.

Acum simt că am ieşit din ceaţă. Nu mai sufăr. Nu mai e neclar ce se întîmplă cu mine. Dacă sînt neliniştită, îmi dau seama imediat de ce. Am învăţat prin exerciţiu să-mi identific foarte bine stările şi să nu mă mai sperie stările de frică.

Merg şi azi la o terapie de grup cu oameni care povestesc şi ei la rîndul lor aşa cum o fac şi eu. Am văzut că sîntem foarte mulţi care trecem prin aceste stări de anxietate, că sîntem nişte oameni care funcţionăm în societate, că ne afectează de multe ori aceleaşi lucruri, că ne sperie aceleaşi lucruri, că ne fac să suferim, că avem lucruri în comun şi că nu doar mie îmi era teamă de ce trăiesc, că sînt şi alţii, şi asta ajută.  

În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".

Foto: Andrei Pungovschi

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Factură de aproape 15.000 de euro la telefonul mobil, după accesarea unui link necunoscut
Este păţania unei familii din Sighetu Marmaţiei, după ce fiul lor a deschis un link necunoscut. Apelurile au început să curgă, ajungând la câte 500, zilnic. Factura uriaşă de peste 70.000 de lei va trebui achitată de către titularul abonamentului.
image
Amantele criminale din Bihor, trimise în judecată. Victima, care era soţul uneia, le  „agasa“ pentru că voia sex cu nevasta
Cele două femei din Bihor care i-au plătit 40.000 lei unui interlop, ca să-l ucidă pe soţul uneia dintre ele, au fost trimise în judecată, procurorii susţinând că acestea aveau o relaţie amoroasă, iar soţia victimei se simţea agasată de faptul că el voia să facă sex.
image
Fetiţă de doi ani, căzută de la etajul trei al unui hotel din Eforie Nord. Copila a fost găsită de un turist în iarbă
O fetiţă de doi ani a căzut de la etajul hotelului Delfinul din staţiunea Eforie Nord. Accidentul s-a produs luni, 4 iulie, ora 11.30, la Hotelul Delfinul din staţiunea Eforie Nord. La faţa locului a ajuns un echipaj al Ambulanţei.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.