Bărbaţii şi durerea
Dacă nu știi, sau mai bine zis dacă nu poți să te bați, nu ești chiar bărbat. La fel cum nu ești bărbat nici dacă plîngi, nici dacă ești prea aranjat și petreci mai mult timp să îți perii barba decît să tragi de fiare. Îmi aduc aminte, legat de acest subiect, de un articol al unui intelectual de dreapta de la noi, de acum doi ani, care deplîngea bărbatul occidental, aflat în criză. Și nu e singurul (nici bărbat, desigur, nici om de dreapta) care face asta.
Masculinitatea normativă, cea după care plînge lumea în mediul virtual, este bazată, printre altele, pe respingerea unor trăsături sau comportamente considerate feminine, pe atingerea unui status socio-economic, pe rezistența, chiar îndîrjirea în fața neajunsurilor vieții și mai ales pe un anumit tip de agresivitate și de duritate. Prin duritate, aici, trebuie înțeleasă indiferența față de soartă, potențial dureroasă, a propriului corp în acțiune (Tony Jefferson, 1998), un fel de asumare a riscului, cu aproape orice preț, indiferent de consecințe.
În societatea noastră, însă, acest tip de masculinitate nu mai are astăzi aceeași miză, iar abilitățile considerate tradiționale și care o fundamentau, centrate mai ales în jurul corpului, aproape că nu mai au rost. Agresivitatea este sancționată prin lege, iar duritatea poate fi sancționată social, în timp ce un corp puternic nu mai este și un corp util, iar automatizarea ar putea să elimine aproape complet nevoia unor calități fizice invidiate în trecut și, împreună cu aceasta, chiar și rațiunea de a fi a modelului respectiv de masculinitate. Ca să nu mai vorbim de durere, pe care încercăm să o eliminăm complet din viața noastră.
Cum faci însă, astăzi, să devii totuși un astfel de bărbat? Care sînt „ritualurile“ prin care treci pentru a dobîndi corpul și abilitățile necesare unui astfel de specimen? Deoarece armata nu mai este obligatorie și pentru că statutul nu mai impune acest rit de trecere, recurgem la tot felul de practici-substitut prin care învățăm să ne controlăm corpul și să îi creștem duritatea, într-un mediu sigur și controlat.
În loc de război „jucăm“ airsoft, în loc de pregătire fizică mergem la crossfit sau la sala de forță și alergăm semimaratoane și maratoane, iar în loc de conflict violent facem sparring la sporturi de luptă. Sportul în sine – și cu cît mai „masculin“, cu atît mai bine – este, de fapt, rețeta perfectă pentru recăpătarea masculinității pierdute, el putînd deveni cu ușurință o „cosmogonie masculină completă“ (Loic J.D. Wacquant, 1995), care să ofere răspuns la toate neliniștile modernității.
Sportul este, prin natura sa, construit după o logică a masculinității normative. Nu este un joc, ci o competiție, în care vor exista întotdeauna pierzători și în care performanța te poate împinge pe nesimțite pînă la sacrificarea, uneori inutilă, a propriului corp. Ca rit de trecere, însă, are un mare merit, pentru că îți face cunoștință cu două lucruri esențiale: cu durerea și, implicit, cu propriul corp. Uneori, primul antrenament este și prima ocazie cu care descoperi că ai un corp, datorită durerii care îl invadează în moduri noi și nebănuite și care constituie elementul central al acestei experiențe prin care ajungi să îți schimbi modul de a fi și să îți locuiești cu adevărat propriul corp.
Două întîmplări îmi vin în acest sens în minte. Mirarea unor nou-veniți la antrenamente, care au descoperit a doua zi că au niște mușchi de care nu aveau habar, și povestea unui antrenor despre reacția unui puști în urma unui rit de promovare, din sală, pe parcursul căruia cel promovat trebuie să fie lovit cu centurile pe spatele gol de către ceilalți colegi. După ce a trecut prin acest tunel, durerea resimțită în urma loviturilor l-a mirat atît de tare încît nu a știut dacă să se bucure de reușită sau să plîngă de usturime și a rămas copleșit de senzația resimțită și de efectul acelei violențe simbolice. În fenomenologie, absența corpului din cotidian este considerată aproape ca un dat. Pentru că într-o lume previzibilă, în care facem același lucru zi de zi, și într-o societate care disociază de multe ori efemerul corp de intelectul considerat dezincorporat, trupul aproape că nu există dacă nu există durere, vreun disconfort serios, sau dacă nu se schimbă nimic în cultura materială cu care interacționăm constant. E oarecum firesc, în aceste condiții, ca violența și durerea să devină aproape imposibil de gestionat atunci cînd apar, subit, în prim-planul experienței. Sportul, dar mai ales sala, fie ea de forță, fie ea de lupte, ne fac să ne redescoperim trupul prin intermediul durerii, de obicei apărută sub forma febrei musculare, însă uneori chiar ca traumă mai serioasă. Și ne fac să preluăm controlul asupra lui, să îl cunoaștem și să îl locuim mai bine, prin dezvoltarea unei conștientizări corporale specifice (un soi de propriocepție, să zicem) și printr-o cunoaștere a limitelor, la care cel mai mult contribuie experiența durerii.
Astfel, din punct de vedere al masculinității normative, ajungi cu adevărat bărbat, din păcate, doar după ce ajungi să experimentezi durerea și să o „îmblînzești“, făcînd din ea o unealtă de cunoaștere și de relocuire a propriului corp.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA.
