Bărbaţii şi durerea

Alexandru DINCOVICI
Publicat în Dilema Veche nr. 699 din 13-19 iulie 2017
Bărbaţii şi durerea jpeg

Dacă nu știi, sau mai bine zis dacă nu poți să te bați, nu ești chiar bărbat. La fel cum nu ești bărbat nici dacă plîngi, nici dacă ești prea aranjat și petreci mai mult timp să îți perii barba decît să tragi de fiare. Îmi aduc aminte, legat de acest subiect, de un articol al unui intelectual de dreapta de la noi, de acum doi ani, care deplîngea bărbatul occidental, aflat în criză. Și nu e singurul (nici bărbat, desigur, nici om de dreapta) care face asta.

Masculinitatea normativă, cea după care plînge lumea în mediul virtual, este bazată, printre altele, pe respingerea unor trăsături sau comportamente considerate feminine, pe atingerea unui status socio-economic, pe rezistența, chiar îndîrjirea în fața neajunsurilor vieții și mai ales pe un anumit tip de agresivitate și de duritate. Prin duritate, aici, trebuie înțeleasă indiferența față de soartă, potențial dureroasă, a propriului corp în acțiune (Tony Jefferson, 1998), un fel de asumare a riscului, cu aproape orice preț, indiferent de consecințe.

În societatea noastră, însă, acest tip de masculinitate nu mai are astăzi aceeași miză, iar abilitățile considerate tradiționale și care o fundamentau, centrate mai ales în jurul corpului, aproape că nu mai au rost. Agresivitatea este sancționată prin lege, iar duritatea poate fi sancționată social, în timp ce un corp puternic nu mai este și un corp util, iar automatizarea ar putea să elimine aproape complet nevoia unor calități fizice invidiate în trecut și, împreună cu aceasta, chiar și rațiunea de a fi a modelului respectiv de masculinitate. Ca să nu mai vorbim de durere, pe care încercăm să o eliminăm complet din viața noastră.

Cum faci însă, astăzi, să devii totuși un astfel de bărbat? Care sînt „ritualurile“ prin care treci pentru a dobîndi corpul și abilitățile necesare unui astfel de specimen? Deoarece armata nu mai este obligatorie și pentru că statutul nu mai impune acest rit de trecere, recurgem la tot felul de practici-substitut prin care învățăm să ne controlăm corpul și să îi creștem duritatea, într-un mediu sigur și controlat.

În loc de război „jucăm“ airsoft, în loc de pregătire fizică mergem la crossfit sau la sala de forță și alergăm semimaratoane și maratoane, iar în loc de conflict violent facem sparring la sporturi de luptă. Sportul în sine – și cu cît mai „masculin“, cu atît mai bine – este, de fapt, rețeta perfectă pentru recăpătarea masculinității pierdute, el putînd deveni cu ușurință o „cosmogonie masculină completă“ (Loic J.D. Wacquant, 1995), care să ofere răspuns la toate neliniștile modernității.

Sportul este, prin natura sa, construit după o logică a masculinității normative. Nu este un joc, ci o competiție, în care vor exista întotdeauna pierzători și în care performanța te poate împinge pe nesimțite pînă la sacrificarea, uneori inutilă, a propriului corp. Ca rit de trecere, însă, are un mare merit, pentru că îți face cunoștință cu două lucruri esențiale: cu durerea și, implicit, cu propriul corp. Uneori, primul antrenament este și prima ocazie cu care descoperi că ai un corp, datorită durerii care îl invadează în moduri noi și nebănuite și care constituie elementul central al acestei experiențe prin care ajungi să îți schimbi modul de a fi și să îți locuiești cu adevărat propriul corp.

Două întîmplări îmi vin în acest sens în minte. Mirarea unor nou-veniți la antrenamente, care au descoperit a doua zi că au niște mușchi de care nu aveau habar, și povestea unui antrenor despre reacția unui puști în urma unui rit de promovare, din sală, pe parcursul căruia cel promovat trebuie să fie lovit cu centurile pe spatele gol de către ceilalți colegi. După ce a trecut prin acest tunel, durerea resimțită în urma loviturilor l-a mirat atît de tare încît nu a știut dacă să se bucure de reușită sau să plîngă de usturime și a rămas copleșit de senzația resimțită și de efectul acelei violențe simbolice. În fenomenologie, absența corpului din cotidian este considerată aproape ca un dat. Pentru că într-o lume previzibilă, în care facem același lucru zi de zi, și într-o societate care disociază de multe ori efemerul corp de intelectul considerat dezincorporat, trupul aproape că nu există dacă nu există durere, vreun disconfort serios, sau dacă nu se schimbă nimic în cultura materială cu care interacționăm constant. E oarecum firesc, în aceste condiții, ca violența și durerea să devină aproape imposibil de gestionat atunci cînd apar, subit, în prim-planul experienței. Sportul, dar mai ales sala, fie ea de forță, fie ea de lupte, ne fac să ne redescoperim trupul prin intermediul durerii, de obicei apărută sub forma febrei musculare, însă uneori chiar ca traumă mai serioasă. Și ne fac să preluăm controlul asupra lui, să îl cunoaștem și să îl locuim mai bine, prin dezvoltarea unei conștientizări corporale specifice (un soi de propriocepție, să zicem) și printr-o cunoaștere a limitelor, la care cel mai mult contribuie experiența durerii.

Astfel, din punct de vedere al masculinității normative, ajungi cu adevărat bărbat, din păcate, doar după ce ajungi să experimentezi durerea și să o „îmblînzești“, făcînd din ea o unealtă de cunoaștere și de relocuire a propriului corp. 

Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Mitul celor doi litri de apă pe zi. Medic: „Pacienții cu hipertensiune dacă beau doi litri pe zi s-au umflat”
Ideea că trebuie să bem doi litri de apă pe zi este una răspândită, dar nu întotdeauna adevărată. Conform specialiștilor, această recomandare nu se aplică tuturor și poate fi chiar dăunătoare în anumite cazuri.
image
Regele nordului, o perlă puțin descoperită a turismului românesc. Frumusețile nebănuite de la capătul României
O adevărată perlă ascunsă, cu o istorie bogată, cu vestigii unicat în Europa și peisaje de vis, acest județ din nordul României este o destinație ideală pentru cei care doresc să se bucure de natura sălbatică, de călătorii spirituale aparte.
image
Imagini cu presupusul criminal al dentistei din Brăila. Cum arată bărbatul și ce detalii au scos la iveală medicii legiști FOTO
După trei zile de la uciderea doctorului stomatolog Marina Gavril în propriul său cabinet din Brăila, polițiștii încă nu au reușit să dea de urma criminalului, însă în mediul online au apărut primele imagini cu presupusul făptaș.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne