Banii sau viaţa?(mai bine banii...)

Una dintre implicările moderne în trendul vieţii cotidiene e aceea de cetăţean activ în problematica de mediu. Acest cetăţean are de obicei studii universitare, o vîrstă medie de 35 de ani, e bărbat, căsătorit şi are copii. L-am conturat pe omologul lui homo economicus în problematica de mediu. El are o semantică specială. Pretinde ca, atunci cînd ne referim la societate, să vorbim despre "societatea de risc", ameninţată în starea sănătăţii ei din ce în ce mai mult de dezvoltarea economică, unde e obligatorie comunicarea transparentă între autorităţile publice, cetăţeni şi forurile ştiinţifice. Cetăţeanul devine un soi de instituţie politică, nu mai acceptă să fie manipulat de ceilalţi doi parteneri din actul comunicării. Revendică, de asemenea, cînd discutăm despre dezvoltare, să ne focalizăm pe dezvoltarea durabilă, în care sănătatea şi bunăstarea populaţiei pe termen lung sînt singurele elemente care trebuie luate în consideraţie. Pentru acest gen de om abstract, singura formă acceptabilă de educaţie a populaţiei e "educaţia prin interpretare", actul educaţional bazîndu-se pe curiozitate şi inteligenţă. Dacă aceste două facultăţi nu-i sînt solicitate, el poate părăsi actul comunicării. Cît de răspîndit e acest gen de om? Maximum 2% din populaţia activă globală. Grija reală faţă de mediu e o preocupare a oamenilor situaţi pe ultima treaptă de nevoi: autorealizarea - unde puţini ajung în societatea modernă. Pe de altă parte, de ce nu sînt astăzi, problemele de mediu, o componentă a nevoii de subzistenţă şi a nevoii de securitate, de ce nu pot face obiectul, în mod real, unor discuţii în interiorul "societăţii de risc"? Pentru că nu dor, nu miros, nu ustură şi nu ard, majoritatea oamenilor le consideră probleme virtuale, chiar dacă, în principiu, se arată foarte interesaţi de ele. Cel mai păgubos motto al majorităţii, cînd se confruntă cu probleme de mediu care ar putea să le afecteze sănătatea, e "poate că eu nu voi păţi nimic". Am întîlnit acest gen de atitudine într-o cercetare sociologică realizată în 1986 la Întreprinderea de Reparaţii Auto din Cluj, unde o echipă de muncitori făcea izolarea cu vată de sticlă a unor containere din metal pentru Siberia, acceptînd, în schimbul unui salariu bun, să nu folosească măşti de protecţie. Era epoca marilor economii. La cabinetul medical mi s-a spus că toţi aveau mari probleme de sănătate, lucrînd în aceste condiţii de mai bine de doi ani. Speranţa lor de viaţă era sumbră. Cu riscul de a-şi pierde locul de muncă, medicii i-au sfătuit să renunţe la lucrare, însă nimeni nu a vrut, spunînd "poate că nu voi păţi nimic". Nevoia banilor era mai atractivă decît cea de subzistenţă. Am întîlnit aceeaşi situatie şi la Baia Mare, în 1994, unde exista un mare poluator cu pulberi de plumb. Speranţa de viaţă a locuitorilor era cu 10 ani mai mică decît în restul ţării. Aici se năşteau cei mai mulţi copii cu malformaţii din România. S-au făcut sesiuni de comunicare publică şi s-a lansat varianta închiderii întreprinderii. De teama pierderii locurilor de muncă care le asigurau un trai decent, băimărenii au refuzat categoric desfiinţarea întreprinderii. Din nou, nevoia banilor a estompat nevoia de subzistenţă. Un caz interesant e şi proiectul minei de aur din Roşia Montană. Am fost cooptat în acest proiect în perioada 2004-2005, cînd am realizat un studiu de sociologia culturii pentru Roşia Montana Gold Corporation. Una dintre concluziile cele mai interesante a fost faptul că localnicii erau cu atît mai favorabili proiectului cu cît percepeau mai mult oportunitatea de a avea beneficii de pe urma Companiei. Tocmai persoanele considerate a fi cele mai afectate de proiect - prin relocare, reaşezare sau continuarea vieţii în apropierea minei - s-au dovedit a fi cei mai mari suporteri ai proiectului. La investigarea explicită a consecinţelor derulării proiectului asupra mediului, sătenii au declarat că proiectul nu va avea consecinţe nefaste asupra stării sănătăţii lor. Cei mai mari susţinători ai ideii au fost cei din zona istorică a comunei care urma să fie conservată, oamenii putînd să-şi continue viaţa la cîteva sute de metri de mină. În schimb, cei care se declară cei mai temători de degradarea mediului sînt cetăţenii din Abrud şi Cîmpeni, aflaţi la cea mai mare distanţă de proiect. Din nou, nevoia banilor devine mai puternică decît cea a subzistenţei. (În cazul Roşia Montană, explicaţia acestei stări e şi apartenenţa minerilor la aşa-numita cultură de dependenţă: ei nu concep să aibă o altă activitate în afară de cea de minerit.) Toate aceste exemple demonstrează că ignoranţa şi lipsa de cultură pot afecta grav calitatea vieţii. În mod normal, pentru o populaţie ca a noastră, aflată pe ultimul loc în Uniunea Europenă în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, tocmai nevoia de subzistenţă ar trebui satisfacută cu prioritate. Populaţia nu ne sprijină în acest sens şi regulile democraţiei ne implică într-un joc perdant. Poate că pînă la alfabetizarea populaţiei pe problematica de mediu ar trebui ca guvernanţii să impună binele cu forţa.