Banii privaţi în teatru. Cîteva exemple
În aprilie, directoarea Magazinului "Unirea", Carmen Pallade Adamescu, a primit din mîinile lui Ion Caramitru al cincilea premiu "Mecena". De cinci ani consecutiv, premiul revine aceluiaşi mecena, care a mai şi promis solemn că nu are de gînd să-l cedeze cu una, cu două, vreunui director de bancă, vreunui avocat sau vreunei firme de telefonie mobilă... Femeia de afaceri este ambiţioasă şi darnică, dar la titlul de "Mecena" nu se înghesuie nici pe departe atîţia concurenţi cîţi ar lăsa ea să se vadă. De fapt, mai ales în teatru, sponsorizarea merge prost. Regizoarea Theodora Herghelegiu a fondat, în urmă cu aproape nouă ani, compania Teatrul Inexistent. Cele aproximativ douăzeci de spectacole produse de companie - unele în parteneriat cu teatre de stat - au fost susţinute, în cea mai mare parte, cu foarte puţini bani publici. De fapt, cu foarte puţini bani: cîteva finanţări de la UNITER, contribuţii de la institute culturale străine, ceva sponsorizări în natură... Foarte adesea, finanţările dobîndite nu se ridicau la nivelul bugetului estimat, aşa că a trebuit să taie la capitolul onorarii pentru echipa artistică. Legea sponsorizării nu e suficient de motivantă pentru că nu oferă firmelor scutiri fiscale sau vreun alt beneficiu. În plus, multe firme multinaţionale au regulamente stricte cu privire la sponsorizări: banii sînt direcţionaţi către case de copii, asociaţii care se ocupă de persoane cu handicap, către bolnavi etc. Teatrul nu "cadrează" cu aceste norme de corectitudine politică, aşa că nu primeşte bani. Pe de altă parte, cei mai mulţi directori de firmă cred că beneficiul de imagine este mult prea mic în comparaţie cu efortul financiar, spune Theodora Herghelegiu. Într-o sală de teatru încap o sută, două sute de persoane - pe un stadion încap cîteva zeci de mii; cultura nu e "profitabilă", sportul şi spectacolele pe stadion sînt. Aşa că managerii de teatru nu se luptă numai cu legislaţia, ci şi cu prejudecăţile celor care au pîinea şi cuţitul. Apropo de stadioane şi prejudecăţi: Theodora Herghelegiu însăşi nu ar accepta orice fel de sponsor. De exemplu, nu vrea banii lui Gigi Becali, tocmai pentru că nu vrea să-şi asocieze numele şi imaginea cu afacerile şi intenţiile politice dubioase ale patronului Stelei. O experienţă mai degrabă reuşită este Teatrul ARCA, iniţiat de criticul teatral Victor Scoradeţ. În 2005, el şi-a propus să transforme podul unui club din Bucureşti în sală de teatru. Costurile estimative (pentru consolidarea podului, izolaţii, reparaţii şi echipamente): aproximativ 20.000 de euro. Cum nu putea cere sponsorizări pentru construcţia unui spaţiu privat, a preferat să producă un spectacol suficient de vandabil încît încasările să acopere aceste costuri. Capitalul investit a fost deci un spectacol ale cărui costuri de producţie (de 9000 de euro) au putut fi acoperite din finanţări externe. Top Dogs de Urs Widmer e o piesă care vorbeşte despre managerii de top şi se adresează publicului provenit din companii. Exact aşa a şi fost vîndut: la pachet, firmelor cu dare de mînă care au vrut să-şi scoată angajaţii la teatru. Distribuţia a avut suficiente vedete (printre care Valeria Seciu şi Victor Rebengiuc) pentru ca spectacolul să aibă impact şi, pînă la urmă, să-şi atingă scopul: într-un an şi jumătate s-au strîns, de pe urma producţiei, fondurile necesare pentru construcţia sălii de teatru; una peste alta, un management iscusit şi un produs cultural de foarte bună calitate au suplinit absenţa sponsorilor direcţi.
