BANII, BALAURII, CNC-UL, GREVELE, PROASTELE, DOCUMENTARELE, CRITICII, SPECTATORII, OAMENII, PUIU

Publicat în Dilema Veche nr. 165 din 5 Apr 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Prima ediţie a Galei Gopo, care a răsplătit "industria de film din România", ne-a dat ocazia să ne întrebăm dacă există o industrie de film în România. Sau: putem vorbi de o industrie de film cînd, dintr-o producţie de circa 12 filme pe an, doar patru intră la nominalizări, trei sferturi fiind sub orice comentariu, iar sfertul din completare, ţinut ascuns fără a fi scos pe ecrane (probabil de jenă)? La o recentă conferinţă de presă, Adrian Iorgulescu a vorbit despre propunerile de modificare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a concursului de la CNC. Ministrul numai n-a spus pe şleau că s-a săturat de scandalurile de la CNC, iar cînd a fost întrebat ce părere are despre faptul că cineaştii au considerat că ministrul trebuie să-şi asume responsabilitatea juriilor dacă le numeşte, a replicat tăios: "Îmi asum cîtă responsabilitate vreau!". Deci responsabilitatea nu ţi-o dă funcţia, ci ţi-o calculezi singur, după cît de obosit, binedispus sau priceput eşti în domeniul respectiv. Oricum, ministrul se va mai relaxa pentru că, de acum înainte, cele două jurii pentru concursul de finanţare (ficţiune şi documentar/animaţie) vor fi negociate şi decise la bază, la CNC, rămînînd ca ministrul doar să semneze, ca să se poată da drumul la concurs. Dincolo de această derobare de responsabilitate - ceva de genul "am acceptat modificarea regulamentului de desfăşurare a concursului, de-acum scoateţi-vă ochii, că nu mă mai interesează..." -, mai e un lucru pe care l-am auzit repetat şi pe care nu-l înţeleg. Anume că nu toate filmele care se fac într-un an pot fi de calitate, de festivaluri. Că ar fi imposibil să ceri ca toate cele 15 sau cîte filme se fac pe an să fie măcar medii. Mi se pare aiurea să pui semnul de egalitate între un film de Cannes şi un film mediu. S-a mai discutat pe tema (in)existenţei categoriei filmului mediu în România. E adevărat, la noi există extreme pe plus - filme care iau premii la Cannes, Berlin etc. - şi extreme pe minus, adică nonfilme. Acum doi ani am făcut o anchetă recapitulativă pentru România liberă şi am întrebat mai mulţi profesionişti care erau, în opinia lor, cele mai bune filme româneşti din 2005. Cel mai concis şi mai drept răspuns a venit din partea unui străin, Antoine Bagnaninchi, patronul societăţii de distribuţie Independenţa Film: "Moartea domnului Lăzărescu. Restul nu sînt filme". Cine spune că nu putem spera ca toate filmele dintr-un an să fie remarcabile (cred că l-am auzit pe Eugen Şerbănescu spunînd asta) menţine aceeaşi mentalitate comunistă care a funcţionat şi pînă acum. Ca la cozile comuniste: să ajungă la toată lumea. Pe lîngă filme bune sau medii, să se dea bani şi pentru Azucene şi alte ciurucuri. Pe mine, în calitate de contribuabil, această lipsă de responsabilitate mă jigneşte şi cred că, atîta timp cît vor primi bani şi proiectele slabe - indiferent de vîrsta autorilor -, filmul românesc se va redresa foarte greu. 12) "BALAURII" Lucian MAIER Dintre producţiile româneşti care au circulat anul trecut prin cinematografe, eu am văzut opt lungmetraje. Două filme împlinite şi trei ultraproaste. Cum decenţa este o stare pe care orice societate o vrea cît mai răspîndită în toate laturile sale, proiectele pe care le aşez în această categorie le voi aminti doar, ele reprezintă normalitatea: Legături bolnăvicioase, Ryna, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii. Din înşirarea numelor regizorilor care au adus pe ecrane filmele bune şi pe cele ultraindecente, Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu, din categoria I cinematografică, în compania cărora poate sta onorabil tripleta Zenide - Mitulescu - Giurgiu (la capitolul promisiuni) vs. C. Nichituş, Geo Saizescu şi Mircea Mureşan, putem extrage esenţa poveştii: chiar dacă am lăsat numiţii realizatori la urmă, asta nu înseamnă că vreodată ar putea fi cei dintîi. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul pensiilor de stat, periclitat de existenţa unui număr de angajaţi mai mic decît al pensionarilor actuali ori de imediat, în cinematografie situaţia stă exact invers: există prea mulţi indivizi în pragul unei crize de vîrstă pentru a mai lucra, suferinzi de insuficienţă artistică, însă o bună parte din resursele cinematografiei sînt îndreptate spre ei. Asta se petrece deşi e vorba de un caz unde nu sînt recomandabile întreprinderi precum în sistemul de sănătate publică (să fie ceva-ceva pentru toţi!), fiindcă boala auctorială de care suferă dînşii, daimon lipsă, nu poate fi tratată prin acordare de bani! Dimpotrivă, ei vor dori şi mai mulţi, fiindcă vor să lucreze! Şi, într-adevăr, asta fac - "lucrează" în aşa fel încît în faţa celor care au poveşti a spune apar necontenite bariere, nenumărate jigniri, iar înaintea spectatorilor trimit doar filme-impertinenţă. Tratamentul pe care CNC îl aplică în cazul acestor balauri ai filmului românesc - ei pe de o parte înghit fonduri imense, pe de altă parte scuipă flacări înspre creatorii tineri, încît poziţia să nu şi-o piardă - ne prezintă instituţia ca fiind un fel de "mamă-balaur": dă fondurile cele mai mari unor producţii automat desfiinţate de antecedentele autorilor (vezi Supravieţuitorul, Tanti, Sora mea Sara, în şedinţa de anul acesta), dar, în acelaşi timp, se arată a fi şi "mamă înţelegătoare" cu tinerii cineaşti, îi ţine şi pe ei la masă, în ideea că poate se vor obişnui să vadă balaurii şi nu vor mai scoate sabia din teacă pentru a-i răpune! CNC ar trebui să sprijine proiectele viabile artistic, să acorde cecuri în alb numelor pentru care stau ca mărturie a unui anumit etalon valoric externa şi interna recunoaştere. Nu cred că CNC trebuie să ofere n şanse de a lucra (puneţi dumneavoastră ghilimelele) unor figuri care, cu fiecare suflare cinematografică, se dovedesc din ce în ce mai incompetente. Lipsa de talent, odată demonstrată, ar trebui practicată pe bani proprii! 2007 a început trist pentru cinematografia românească. Pe ecran a rînjit un balaur. Ticăloşii s-au arătat. De la o poştă se văd: sînt Supravieţuitori ai epocii de aur! 13) CNC-ul Valerian SAVA Săptămînile trecute, cinematografistul Sergiu Nicolaescu ne-a comunicat ultimele date utile din biografia-i: afişarea în rîndul oficialilor la inaugurarea unui post partinic de televiziune, apoi la o "plenară" a aceluiaşi Partid al lui Corneliu Vadim Tudor - PCVT. În perspectivă fiind înscrierea formală şi candidatura pe listele electorale ale respectivei formaţiuni politice. Pentru istoria critică a filmului românesc, se poate implicit socoti complet luminată şi prea întinsa filmografie aferentă. De fapt, cu excepţia tuşei finalizate în acest mod, acele pasaje erau închise încă din 1999, cînd S.N. a semnat împreună cu C.V.T. scenariul filmului Triunghiul morţii, care consacra sistarea principalei nenorociri filmice locale a secolului expiat: gonflata "epopee cinematografică naţională", cum a numit-o "naşul" său, akademikul fostului partid-stat, Mihnea Gheorghiu. Nu în acelaşi stadiu se află frazele în care va trebui pomenit ultimul finanţator din bani publici al lui S.N., directorul general al CNC, Eugen Şerbănescu, instalat în post abia în octombrie 2006. E-adevărat că, dacă-l judecăm după cei a căror companie o cultivă, drumul pare fără întoarcere şi pentru acesta: Grid Modorcea, Dinu Săraru şi Şerban Marinescu (cu al căror bine intitulat Ticăloşii şi-a început rolul de amfitrion şi impresar culant al avanpremierelor la chiar sediul instituţiei) sau Cornelia Paloş, Adrian Popovici şi Eugen Atanasiu (convivi la recenta festivitate a Premiilor Gopo). Mai ales cu ultimii şi-a dat în petic, confirmînd toate rumorile de la sfîrşitul lui octombrie încoace. Dar, spre deosebire de predecesorul său "nededat la scris-citit" - legendarul Decebal Mitulescu -, dl Eugen Şerbănescu e un doctrinar, şi încă unul apt de formulări sintagmatic-simptomatice, nu fără fineţuri în capcanele lor. Ştie să pună la lucru sofisme oţioase şi truisme truculente, cu echilibristici diplomatice versatile, în care cel ce-a scris După-amiază cu o nimfomană se va fi exersat asiduu, în funcţia precedentă de consul la New York. Înainte de a-l repropulsa pe Sergiu Nicolaescu în fruntea finanţărilor CNC, la două dintre secţiunile concursului din decembrie 2006, cu sume depăşind cu mult pe cele repartizate tinerilor cineaşti (odată cu promovarea consacraţilor în subproduse şi găunoşenii Adrian Popovici, Marius Th. Barna, Radu Aneste Petrescu şi alţii), noul director general s-a vădit inspirat în a-şi pregăti teoretic şi a-şi acoperi cu hîrtii legalizate toate mişcările. Eufemisme abile au prefaţat, mai întîi în publicaţii cotidiene, o politică a restauraţiei mediocrate bis, în numele revenirii la filmele eminamente epice, asigurînd strategic recîştigarea publicului larg pentru filmele româneşti. Au urmat exprimarea peremptorie contra aplicării în cinematografie a "lustraţiei" şi emiterea unei decizii prin care numărul record de spectatori ai unui film al lui S.N. din 1979 era stabilit ca reper expres pentru cotele adiţionale de notare a proiectelor din noul concurs. Iar cînd au început să curgă protestele, a scos cu temeritate uluitoare din lexicon termenul "frustrat", spre a-l descalifica pe cel mai de succes cineast român din primii ani 2000, Cristi Puiu, care contestase întreg sistemul filmic în vigoare. Mă gîndesc, totuşi, că aceste abilităţi lexical-sintagmatice ar putea deveni terenul unui dialog critic salvator, dacă dl Eugen Şerbănescu ar accepta minimal, ca gimnastică mentală înviorătoare, să suspende momentan două perechi de termeni de care a abuzat în primele cinci luni de mandat. Recte să nu mai acuze "emoţionalul" şi "subiectivitatea" ca inamici publici sau ca fatalităţi justificative pentru orice şi să nu mai considere panaceu universal "echilibrat" şi "echitabil", întru legitimarea unei parităţi a scursurilor istoriei cu valorile ei reale. 14) GREVELE Magdalena STANCIU O fi melancolie de primăvară, dar gîndindu-mă la situaţia actuală nu pot să nu privesc în urmă. Spre vremile cînd cinematografia "poporului" inutil productivă murea cu accente mafaldice - Noiembrie, ultimul bal (luna Congresului), Cei care plătesc cu viaţa şi Există joi?-ul pe afiş la Scala joi 21 decembrie i-au fost ultimele trei respiraţii - şi, în entuziasmul idealist, cineaştii se lăsau tentaţi de pionieratul în ale grevei foamei pentru altceva. Nu mai ştiu prea bine pentru ce, ceva cu ieşirea de sub tutela ministerului, nici împotriva cui, dar cei care agitau hîrtii oficiale erau "supravieţuitorii" însoţiţi de practicanţii de poziţie ambiguă, dar niciodată out-of-fashion: şi popă şi hoţ. Vedeam în fine filmele interzise, pe ecrane plecau fraţii şi veneau americanii şi se visa la proiectele de sertar. Doar că, eliberată de Dulea, Gîdea et comp., nu ţîşnea Marea a 7-a Artă ci, ca dintr-o cutie a Pandorei, năvăleau vulgaritate, incoerenţă şi mătănii demonstrative, în timp ce noi rămîneam cu speranţa. Care nu moare, dar in schimb mureau pe rînd "Noul" Cinema, "Pro"-ul Cinema, al lui Sârbu, plus cîteva fiţuici, pentru a ajunge la situaţia existentă şi azi: nici o revistă adevărată de film. Scurtmetrajele bune dădeau debuturi de stăteam cu gura căscată: "Cînd te gîndeşti, domne’, că băiatu’, promitea!". Alţii erau lăsaţi să se tragă de-o bretea doar pentru că făcuseră mai demult şi film. Dar ce m-oi fi trezit, ca un personaj de literatură obligatorie, cu acest "să nu uiţi, Darie!"? Poate pentru că, după ce moartea lui Lăzărescu a reînviat atîtea, au venit cei ce au privit în urmă, la vremea cînd "ningea frumos". Şi ne-am bucurat ca atunci de ceva nou: un val. Concursul CNC ne-a amintit însă, ironic, că unele lucruri mor greu, că nu e de ajuns să ningă frumos cu premii. Şi degeaba ai filme dacă n-ai cinematografe, iar cifrele spun că publicul a fost "educat" cu telemanele pe care le găseşte confortabil şi acasă. Admit, nu reuşesc să analizez la rece situaţia cinematografiei, pînă recent nu mi-a păsat de cifre, de legi, de producători. Filmul era precum muzica ce-i şterge Cabiriei lacrimile după strigătul "Io non voglio piu vivere!". Nu mi-e clar unde-s bubele, mucegaiurile şi noroiul cinematografiei române, dar m-aş lupta să işte frumuseţi şi preţuri noi. Acum că e pentru ce, că ştiu pentru ce, aş face iar o grevă a foamei, ceva, orice. Ca să nu fie stricat faptul că, în sfîrşit, în faţa filmului românesc pot striga: Io voglio vivere! 15) PROASTELE Ana URSULESCU După ce, în sfîşit, cinematografia românească şi-a căpătat propriile "Oscaruri", Premiile Gopo (care s-au decernat luni, 26 martie), era aproape necesară apariţia unor premii care să-i "premieze" pe cei mai slabi cineaşti români şi creaţiile lor. După modelul "Zmeurei de aur", CineFan a lansat premiile "Căpşuna de plastic", create la propunerea forumiştilor CineFan. Ideea îi aparţine user-ului "m3lku", care a propus filmele şi categoriile la care acestea aveau sa fie nominalizate. Ideea ne-a plăcut de la bun început, astfel că a fost preluată imediat. Acelaşi user a denumit premiile şi a făcut, cîteva zile mai tîrziu, şi nominalizările, care au fost apoi supuse la vot. Timp de patru zile, vizitatorii site-ului au putut să-şi voteze "favoriţii" în secţiunea special creată pentru acest lucru. În spiritul "surorilor" lor americane, Căpşunile au fost "decernate" cu o zi înainte de Premiile Gopo. Iniţiativa de a determina cele mai proaste producţii româneşti a fost de la început lăudată de vizitatorii forumului, şi ea este cu atît mai necesară cu cît producţii de o calitate îndoielnică invadează cinematografia românească, în detrimentul unor cineaşti de valoare, care au ceva de spus. Scandaluri în legătură cu finanţările CNC au fost destule, dar nu este aici locul potrivit pentru a le aminti. Tot mai multe voci spun însă că noua generaţie de cineaşti este una de valoare şi că aceasta ar trebui sa fie incurajată pentru a-şi continua activitatea, îndelung premiată la festivalurile internaţionale. "Cîştigătorii" sînt următorii: cel mai slab film: Şi totul era nimic; cel mai slab regizor: Cristina Nichituş - Şi totul era nimic; cel mai slab actor în rol principal: Denis Ştefan - Păcală se întoarce; cea mai slabă actriţă în rol principal: Anemona Niculescu - Păcală se întoarce; cel mai slab actor în rol secundar: Lucian Viziru - Lacrimi de iubire; cea mai slabă actriţă în rol secundar: Nicoleta Luciu - Azucena, Lacrimi de iubire; cel mai slab scenariu: Şi totul era nimic; cea mai slabă imagine: Gabriel Kosuth - Şi totul era nimic; cel mai slab montaj: Corina Stavilă - Păcală se întoarce; cel mai slab sunet: Anuşavan Salamanian - Şi totul era nimic. Căpşunile sînt abia la început. Anul viitor, vom avea mai multe categorii, şi sperăm la o mai bună mediatizare decît acum, la început. 16) DOCUMENTARELE Mădălina ROŞCA În 1990 Nicolas Philibert era doar un tînăr care facuse unul, două documentare scurte. O comandă (filmarea unei pînze) îl poartă timp de trei zile la Luvru, fix în perioada construirii piramidei şi a reorganizării întregului muzeu. După cele trei zile, Philibert a mai venit o dată cu echipa. Şi încă o dată. A văzut că e lăsat să se plimbe prin muzeu şi să filmeze-n voie. A bătut la o uşă de producător independent: "Uite, eu pot să fac asta şi asta, dar am nevoie de banii ăştia acum, ei nu mă aşteaptă pe mine cu mutatul" - n-am habar care au fost cuvintele lui Philibert. Banii de la CNC-ul lor s-au întors la producător, iar din curajul său au ieşit o capodoperă (Oraşul Louvre) şi afirmarea definitivă a lui Nicolas Philibert. Aşa ceva ar fi imposibil la noi. Care "producător independent", în primul rînd? Sursa de finanţare numită credite CNC i-a împins pe documentariştii români să abordeze numai subiecte istorice. De la Marele jaf comunist şi Decreţeii la Război pe calea undelor şi Bela Lugosi (ultimele 2 în lucru), aproape toate documentarele care contează au această trăsătură comună. Adică alegeri tematice care îţi dau posibilitatea să faci un dosar beton, să scrii un "scenariu", aşa cum vrea comisia să vadă. Iar subiecte precum "răpirea jurnaliştilor români din Irak" sînt lăsate posterităţii. Mai nou, documentariştii români (pe care îi numeri pe degetele de la o mînă) şi-au propus să înfiinţeze Documentor - o asociaţie care încearcă, între altele, să "educe pro-documentar" publicul şi să sprijine producătorii independenţi. Mă tem însă că e teribil de dificil demersul lor, dacă e să te gîndeşti că genul însuşi e compromis şi publicul excedat. Eternele pseudo-documentare cu biserici, zecile de minute în care sună toaca la cadru fix şi biografiile tîmpite de scriitori, cu un suport vizual de 3 poze obosite filmate pe toate părţile au făcut un sinistru deserviciu genului. Infatuarea de a folosi termenul de documentar pentru încropeli filmate în două, trei zile şi editate în sictir au gonit, pentru multă vreme, publicul de lîngă documentarul autohton. După ce ani de zile genul fusese asociat filmului de propagandă, te-ai fi aşteptat ca nişte oameni, a căror menire e să spună poveşti din realitate, să se arunce pe subiecte, bucuroşi că, pe lîngă libertatea ideologică, au şi libertatea pe care ţi-o dă azi tehnica digitală. Dar cei mai mulţi au continuat să ofteze după studiourile Sahia, ca şi cum adunarea breslei ca-ntr-o uzină, sub umbrela statului, ar fi singura cale. Acum cîteva zile, breasla (cei 300 de specialişti activi din domeniul cinematografiei) au votat drept cel mai bun documentar al anului un banal reportaj TV, Hobiţa, coloana şi tractorul. Le doresc mult succes Don Qujoţilor de la asociaţia Documentor, pentru că au de luptat cu zeci de ani de filme de propagandă, poze filmate şi ecou de toacă. Şi e o luptă al naibii de grea! 17) CRITICII Magda MIHĂILESCU În momentul în care se hotărăşte să scrie o carte, criticul de film se învîrteşte mai mult decît oricare altul în jurul întrebării: pentru cine scrie? Şi, în consecinţă: pe ce cale apucă, în ce unghi se plasează? Al profesionistului-cinefil pur şi dur, căruia nu-i pasă cîţi cititori ar putea să se lase ademeniţi/interesaţi de lucrul său, cît de larg ar putea fi cercul celor bănuiţi a fi dispuşi să-l urmeze pe traseul unor idei? Sau al autorului mai cumpătat, plecat la drum cu deviza "cinematograful-artă populară", drept care alege să rotunjească puţin colţurile, să elimine din start obstacolele, să nu se încurce în nuanţe, pentru a nu contrazice o anumită imagine despre imperativul accesibilităţii? Precizez că nu am în vedere tratatele de teorie, ci cartea de cinema în clasica ei accepţiune. Că e vorba de un cineast, un curent, o epocă, o mişcare, un actor chiar, dilemele rămîn aceleaşi. A scrie, la noi, despre film, înseamnă a te plasa cu bună ştiinţă pe un teren al nisipurilor mişcătoare. Oricîtă peliculă a înghiţit, în ultimii ani, "noul spectator", oricît am mai recuperat din enormul decalaj cu care am ieşit în lume în 1990, cultura cinematografică rămîne lacunară. Creaţiile unor autori fundamentali nu au beneficiat niciodată de includerea lor în circuitul obişnuit al difuzării sau, dacă s-a întîmplat, abia ajungem cu numărătorea pe la 1, 2. Godard nu a fost cunoscut decît prin intermediul Institutului Francez şi al Cinematecii, soarta lui Bergman tot de Cinematecă a depins. Pe de altă parte, apetitul pentru acceptarea cinematografului ca artă care a lăsat în urmă o istorie nu dă semne că ar fi în creştere. Ce-i drept, spectatorul "recent", ca şi criticul "recent" (îmi îngădui să adopt o formulă fericită) nu s-a născut chiar ieri. Categoria se împrospătează. "Vom ajunge să fim judecaţi de oameni care nu au văzut niciun film de Murnau" - scria François Truffaut cu mai bine de trei decenii în urmă. Acum şapte ani, la Cannes, Bertolucci îi continua gîndul, aducîndu-l la realitatea zilelor noastre: "Am ajuns să fim judecaţi de oameni care nu au văzut niciun film de Truffaut". Ce-i de făcut? O astfel de întrebare nu dă pace, desigur, criticului sau unora dintre noi, nici în exerciţiul curent al muncii noastre, cînd scriem pentru un ziar, o revistă, dar atunci ne îngăduim speranţa, sau iluzia, că mîine mai putem corecta, reveni, insista. Cu cartea este altceva. Şi totuşi, nu poţi înainta cu îndoiala atîrnînd ca o piatră de moară; "va înţelege oare, cititorul referinţa la X, la Y, dacă habar nu are de filmele Z?" De cîteva ori, pe parcursul convorbirilor cu Malvina Urşianu, pentru volumul Aceste Gioconde fără surîs, autoarea noastră a evocat-o pe controversata Leni Riefenstahl, al cărei nume circulă împins, mai ales, de inerţia mediocrei faime de a fi fost "cineasta lui Hitler". Am fi putut trece peste moştenirea unei documentariste excepţionale, aproape deloc cunoscute publicului nostru? Sau ar fi trebuit să explicăm pe îndelete, didactic, cine a fost, bruscînd ritmul dialogului? Insistînd, de mai multă vreme, asupra unei cărţi despre François Truffaut, m-am izbit de aceleaşi întrebări asupra fondului aperceptiv al viitorului cititor. Dacă mi-ar fi neliniştit nepermis de mult somnul, ar fi însemnat să deschid paranteze după paranteze: "poate ar fi bine să ţinem seama de faptul că Rivette..., poate ar trebui să amintesc că Eric Rohmer nu este un tînăr cineast francez, aşa cum a apărut în presa noastră, că are 87 de ani..." etc. Ca şi cum, mergînd cu maşina, te-ai da jos din cînd în cînd, ai pune pietroaie sub roţi, să nu o ia vehiculul la vale, în timp ce tu priveşi în dreapta, în stînga, gîndindu-te dacă nu ar fi mai bine să o iei pe dincolo. Am mers mai departe, cu speranţa întîlnirii cîtorva cititori gata să se lase măcar stîrniţi de ceea ce li se propune. 18) SPECTATORII Andrei CREŢULESCU Va fi sau nu va fi... cinema la România? O întrebare retoric/redundantă, la care se răspunde îndeobşte pe trei voci: avem din stocul vechi, dar e niţel expirat; tocmai am primit, e proaspăt, vi-l pun la pachet?; mă tem că nu ne mai aduce, nu ştiu, ne interesăm la depozit. Tustreiele răspunsuri au doza lor amestecată de răutate şi naivitate - nici unul nu e corect, nici unul nu e greşit, iar toată această dilemă (sic!) care zgîndăre cronicari feluriţi de ceva vreme încoace devine obositoare şi caraghioasă. Care-i atunci motivul pentru care accept provocarea din paginile pe care taman le citiţi - vă/mă întrebaţi (şi pe bună dreptate)... Explicaţii, adică. Într-unul dintre cele mai bune momente ale recent desfăşuratei gale Gopo, Oana Pellea a transmis un... hai să-i spun mesaj, scurt şi pertinent: "Mergeţi, oameni buni, la cinema!" La filme româneşti, adică. Aşadar, cu toate premiile, cupele, diplomele înşfăcate de cinema-ul neaoş anul trecut, cu toţi laurii şi cu toate acoladele criticilor de aici şi de aiurea, cu toate aplauzele şi ovaţiile, mai are nevoie românul de îndemnuri? Ba bine că nu - citiţi şi vă-ngroziţi: filmul anului (A fost sau n-a fost?, regia Corneliu Porumboiu, precizare poate inutilă, dar fie) a avut, în România, 15.000 de spectatori. Acelaşi film a avut, în Franţa, 100.000 de spectatori. O sută de mii!!! Poate aţi fi tentaţi să săriţi în sus de bucurie - mie îmi vine să intru-n pămînt de ruşine. Credeţi că franţujii sînt mai inteligenţi? Nu sînt. Sau poate sînt, dar nu contează acum - important este faptul că, în ţările civilizate, cultura mersului la cinema nu s-a atrofiat. La noi, ca-n cocotier - merg trei proşti să-l vadă la cinema, alţi trei proşti îl piratează dracu’ ştie cum, restul nici măcar nu-şi bat capul... E mult mai important să vezi cine pe cine a mai aruncat de la geam sau ce cretin mai cască gura prin guvern - filmul (nu numai cel românesc, veţi rîde - un blockbuster ca Da Vinci Code, căruia nu-i comentez acum calităţile intelectuale, face în România 150.000 de spectatori, adică banii de citronadă pentru Tom Hanks în timpul filmărilor), filmul, aşadar, a devenit la noi un soi de "artă" vulgară, la îndemîna oricărui imberb conectat la internet, o artă la care se pricepe absolut toată lumea (cam ca la fotbal), drept care toată lumea îşi dă cu părerea (se pare că nici nu mai e necesară vizionarea prealabilă - "a, ălă cu revoluţia, lasă-mă dragă, n-am chef") atunci cînd nu refuză cu obstinaţie să meargă la cinema. Nu că ai putea să-i condamni - la mall-uri se merge în turmă, din reflex, în restul Bucureştiului e jale, zvonurile pe care le aud din ţară îmi fac părul măciucă. Cineva spunea (cred că tot eu, dar nu contează) că publicul ar veni, poate la filme de gen, care să-l facă să evadeze din cotidian, întocmai ca suratele yankee - prea bine, dar cinema de gen, în România, deocamdată, e un nonsens, o glumă proastă. Aşa că cine mai are timp şi nervi pentru fraierii care îşi varsă năduful în zadar prin diverse gazete? E momentul să încheiem, adică. 19) OAMENII Ana Maria SANDU De cîţiva ani "fac" presă culturală, ceea ce înseamnă, printre altele, că săptămînal am îngurgitat cîteva sute de articole despre cărţi, filme, muzică, teatru, arte plastice etc. Vecinătatea lor nu m-a transformat peste noapte în critic de film, chiar dacă se întîmplă ca, în materialele mele, să vorbesc despre regizori români şi filmele lor. Starea asta îmi dă, însă, şi un sentiment de imensă libertate, pentru că nu mi-am profesionalizat pasiunea, nu mi-e teamă că o să ajung niciodată în punctul acela pe care criticii (din toate domeniile) îl deplîng uneori: saturaţie, plictis, pierderea bucuriei adevărate. Îi cunosc pe aproape toţi regizorii români afirmaţi în ultima vreme, mi-am petrecut ore bune din viaţă stînd cu ei de vorbă, am încercat să înţeleg care le sînt obsesiile, la ce fel de cinema visează. Ce le place, cum vorbesc despre operele lor, cum interacţionează, ce aşteaptă de la critică, de la spectatori, cum se raportează la filmele colegilor. Cînd am scris despre ei, am căutat, de fiecare dată, o pată de culoare, un aer aparte, ceva care să-i reprezinte; am regizat cîte o poveste care să spună mai mult decît un interviu convenţional. Şi le-am văzut filmele şi mi-am bătut capul cu orele de conversaţie imprimate pe bandă, uneori speriată că n-o să mai termin niciodată textul, alteori exasperată, spunînd că "e ultimul muşteriu despre care mai fac material". După aia mai termină cineva de filmat ceva, iar mă pocneşte curiozitatea şi o iau de la capăt. Unora le-a plăcut ce-a ieşit, alţii s-au ofuscat şi mi-au reproşat că "nicăieri în lume nu se face aşa". Mi s-a părut normal că am stîrnit astfel de reacţii, nu am promis nimănui că execut "costume" la comandă. Mi-am semnat materialele şi mi-am asumat subiectivităţile. Pot doar să-mi reproşez că uit uneori (mai ales atunci cînd mă enervez îngrozitor!) că mulţi dintre regizori sînt tipi simpatici, cu care poţi sta de vorbă o seară întreagă la TIFF, dar cu un orgoliu greu de ţinut în frîu cînd vine vorba despre ce scrii în legătură cu filmele lor. Suspiciunile se joacă la nivel de nuanţe şi zău dacă mai înţelegi ceva... Cineva ar trebui să le aducă aminte că au parte de infinit mai multă atenţie decît orice artist din alt domeniu de pe lumea asta. Ceea ce lor li se pare insuficient, maliţios, insignifiant, ar face fericiţi tone de artişti din alte zone. Se-ntîmplă, însă, în viaţa unui jurnalist, să primească şi cîte un "mulţumesc", sau nişte cititori îi scriu pe site că materialele lui despre regizori sînt foarte mişto şi vii şi-atunci jurnalistul îşi spune că orele lui nu sînt pierdute. De curînd am aflat că regizorul Cristian Nemescu, cu care m-am văzut cu mai puţin de 2 săptămîni înainte de tragicul accident şi am stat de vorbă pentru un interviu, apucase să citească textul. La gîndul că i-a plăcut şi l-a făcut să se simtă mîndru, scrisul meu "jurnalistic" a căpătat brusc o consistenţă cum nu mai avusese niciodată pînă atunci şi, dintr-o dată, meseria asta nu mi s-a mai părut deloc ingrată. Dimpotrivă, aş zice... 20) PUIU Mihai CHIRILOV Acum cîteva luni, colega mea de la Re:publik, Ana Maria Sandu, scotea o carte. Lansarea Fetei din casa vagon n-a fost una tradiţională, încremenită în proiect, cu discursuri de întîmpinare emise de critici literari învăluiţi de aburul ceaiurilor de la Cărtureşti. E o carte extrem de cinematografică, iar cea mai originală idee de a o impune era s-o promovezi la pachet cu un film. Dar ştim cu toţii cît de greu e să faci un film. Mai ales cînd îţi propui să-l asamblezi cu trei săptămîni înainte de seara lansării. De unde bani? Cine îţi închiriază un aparat de filmat? Cu ce regizor să lucrezi? Unde-l montezi? Ce pui pe coloana sonoră? Ş.a.m.d. Nu se punea problema unei adaptări ca la carte. Ideea Anei a fost de a suplimenta într-o formă documentară şpilul narativ al cărţii. Eroina romanului nu există, dar romanul în sine povesteşte ce s-ar fi întîmplat cu ea dacă ar fi existat. Protagoniştii din film însă există bine mersi, dar filmul în sine urma să povestească ce s-ar fi întîmplat dacă ei n-ar fi existat. Ca-ntr-un soi de proiecţie răsturnată şi tocmai de aceea, completă. Ana şi-a găsit protagoniştii: opt prieteni apropiaţi, dispuşi să se deschidă şi să-şi exploreze pe muchie nu doar nefiinţa, ci şi chimia parentală, observată la ai lor de-a lungul propriei existenţe. Opt destine, printre care şi cel al sussemnatului, cu atît mai adevărate cu cît ele urmau să fie imaginare. Cristi Puiu mi s-a părut atunci singurul pe care un astfel de proiect de autoscopie aplicată l-ar putea interesa şi nu m-am înşelat. El a compus cadrul, Ana a fost cea care a pus întrebările. M-a surprins apoi, după ce filmările cu fiecare în parte s-au terminat, să-l văd cît de mult s-a ataşat de subiecţii lui şi ai Anei. Cu cîtă patimă a întors pe toate părţile poveştile lor crude, ingenue, şocante, ba chiar amuzante. Cît i-a luat pînă să găsească ordinea intrării lor în scenă, în montajul final. Ba chiar m-a amuzat şi terifiat gîndul la ce s-ar fi întîmplat dacă el ar fi pus întrebările. La cum s-ar fi plimbat el pe muchia dintre curiozitate omenească şi tortură regizorală. N-o să vă zic nimic despre rezultat. El a ieşit la timp pentru lansare, s-a putut vedea în buclă pe două monitoare din podul de la Cărtureşti şi a fost exact aşa cum ne-am dorit toţi cei implicaţi în el să fie. N-a costat nici un ban, poate doar cîteva zeci de mii de lei pentru două afişe promoţionale. Filmul se numeşte Ce-ar fi fost dacă n-aş fi existat? Ce vreau să spun cu povestea asta este că fără pasiunea nebunească a lui Puiu, care s-a rezumat la a fi doar un ghid în toată această aventură, documentarul n-ar fi existat. Sună a mulţumiri de circumstanţă, dar bătaia e mai lungă, să ştiţi. Pentru că pe nici unul dintre ceilalţi regizori de la noi pe care-i cunosc foarte bine nu-i văd în stare de atîta pasiune şi abandon de sine în faţa unui film. Puţini - chiar şi dintre regizorii străini - ard la fel ca Puiu. Restul fac doar artă, uneori chiar de calitate, iar pasiunea pare că şi-o pierd în goana după buget.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Uimirea unui german care a vizitat Bucureștiul: „Nu-mi vine să cred cât e de subestimat!”. Ce spune despre micii din Obor VIDEO
Thomas Wiede, un turist german pasionat de călătorii, a petrecut în această primăvară un weekend la București. Iar impresiile sale la superlativ despre capitala României au fost împărtășite și pe canalul său de YouTube, care are peste 11.000 de abonați.
image
De ce vor tot mai mulți români să revină acasă, după mulți ani de Germania. „Aici nici nu am unde să cheltuiesc banii”
O conațională care locuiește în Germania a transmis un mesaj devenit viral pe Tik Tok pentru românii care muncesc în străinătate. Românca îi sfătuiește să ia spontan hotărârea de a reveni în România, dacă în țară se simt cel mai bine, pentru că altfel se vor amăgi singuri la nesfârșit.
image
Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării
Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.